III - EMINESCU ȘI CURENTUL EMINESCIAN

Când am citit întâiași dată în Epoca literară că dominarea curentului Eminescu, și în parte chiar existența lui, se datorește lăcomiei de glorie a unor poeți și complicității unui critic, mi-am adus aminte fără voia mea de niște articole economice și publiciste pe care le-am citit în organul dlui Panu, în Ziua.

În nr. 80 al acestei gazete, în rubrica Chestiuni economice, distinsul economist susține că lupta atât de acută din secolul nostru între capital și muncă, patroni și muncitori, jertfele nenumărate ce costă această luptă le datorim nesocotinței și neprevederii economiștilor care au propovăduit libertatea deplină a tranzacțiunilor, formulând-o într-o cunoscută frază: „laissez faire, laissez passer" [2]. 

Într-un articol scris cu prilejul torturilor din Bacău, distinsul publicist politic vorbește de starea de ilegalitate care domnește la noi, de faptul că doi oameni politici au vrut să introducă o stare legală: dnii Fleva și C. A. Rosetti, dar amândoi n-au reușit. Care e pricina insuccesului lor? „Nu stau la îndoială a zice -spune eminentul publicist — că atât C. A. Rosetti, cât și dl Fleva datoresc insuccesul lor în mare parte însuși temperamentului lor", sau lipsei de „suplețe cuvenită politică" (Ziua, nr. 76). 

Dar ce are a face una cu alta, mă vor întrerupe desigur cititorii mei, ce are a face doctrina economiștilor despre neamestecul statului sau introducerea domniei legilor în țara noastră cu Eminescu și curentul eminescian?... Apoi are mult a face, pentru că în câteșitrele e aceeași greșeală în a înfățișa fenomenele -fie din domeniul economiei sociale, fie din domeniul politic social, fie din cel literar; și în câteșitrele cazurile e același mod greșit de a explica pricinile pozitive sau negative ale acestor fenomene.

E evident că, deoarece nesecotința și neprevederea economiștilor a fost pricina că „teribila sămânță de discordie și dușmănie care astăzi separă în două tabere pe patroni și muncitori" n-a dispărut sau nu s-a îndulcit, iar temperamentul lui Rosetti e 

Când aceiași economiști au rupt complet cu trecutul, decretând un industrialism nou în care să fie un singur principiu dominant: „ajută că te va ajuta D-zeu" — căci la aceasta se reduce faimosul „laissez faire, laissez passer"
— atunci ei, fără să știe poate, au semănat teribila sămânță de discordie care azi separă în două tabere pe patroni și muncitori.

Economiștii trebuiau să înțeleagă că nu e cu putință ca să lași fără nici o protecție pe cei slabi față cu acei tari, și că idealul liberului angajament și al liberei inițiative particulare pot aduce dezastruoase consecvențe (consecințe; n. ed.).

Dacă economiștii ar fi ținut seama de legislația din trecut cu privire la raporturile dintre patroni și lucrători și ar fi păstrat-o, adaptând-o noilor necesități ale marii industrii, cu aceasta ar fi cruțat o sută de ani de teribilă muncă și de enorme pagube." pricina că nu s-a întemeiat la noi domnia legilor încă acum cincisprezece ani, e natural ca și pricina curentului Eminescu să fie temperamentul invidios al poeților sau nepriceperea criticului. Și dacă economiștii ar fi fost mai cuminți și mai prevăzători, Rosetti mai cu multă „suplețe politică", iar poeții noștri nelacomi de glorie, n-am fi avut nici lupta acută și distrugătoare între lucrători și patroni, nici starea de ilegalitate, nici curentul Eminescu. 

Din nenorocire, lucrurile stau altfel. „Teribila sămânță de ură și discordie între patroni și lucrători" a fost sădită de însăși treapta de dezvoltare a producțiunii economice, de marea industrie. Burghezimea, reprezentanta marii industrii, avea nevoie de învoieli libere, de libera exploatare a lucrătorilor. Și fiindcă burghezimea reprezintă progresul în producțiune, fiindcă ea era clasa dominantă, ea a făcut să predomine interesele ei; economiștii, întrucât reprezentau interesele burghezimii, au creat teorii ad-hoc pentru apărarea intereselor ei; iar dacă ar fi fost mai socotiți și ar fi luat partea lucrătorilor, n-ar fi fost ascultați și atâta tot. Ceea ce cere economistul nostru de la economiști, adică protecție legală a muncii, n-a putut fi smuls burghezimii decât după o luptă uriașă. A trebuit o luptă în sânul înseși claselor dominante, între burghezimea reprezentantă a marii industrii și aristocrațimea reprezentantă a proprietății funciare, care a luat partea lucrătorilor, și a trebuit o luptă îndelungată, plină de jertfe, de sânge și de vieți omenești din partea lucrătorilor, ca să smulgă aceste legi. Cum dar ar fi putut să facă economiștii, prin teoriile lor, aceea ce de abia a putut să facă o luptă uriașă, asemănătoare cu formidabilele procese ale naturii? Cine i-ar fi ascultat? [3] Rolul lor de împăciuitori ai intereselor acestor două clase protivnice nu putea fi decât aproape nul. 

Și cu explicația nereușitei lui Rosetti stăm tot așa. 

Formele politico-sociale pe care le-a îmbrăcat țara noastră la un timp dat erau departe de a fi potrivite cu realitatea lucrurilor. Era deci fatal ca între formele politico-sociale —, reprezentate pe hârtie de anumite legi, și viața reală, relațiile reale să nască o deosebire profundă care se manifestă în primul rând prin neobservarea legilor, prin călcarea lor. 

Această deosebire între starea formală-legală și starea reală în țara noastră e un fapt care dominează în parte însemnată întreaga noastră viață politico-socială de mai bine de treizeci de ani. 

Pentru a remedia acest rău în toată întinderea lui, trebuie deci ridicată starea reală și relațiile reale ale vieții până la starea formală, până la instituțiile civilizate liberalo-burgheze. Aceasta e o revoluție mult mai grea decât aceea de la 1848, pentru aceasta trebuie vreme și conlucrarea a o mulțime de oameni. Dacă Rosetti ar fi avut suplețea politică a tuturor oamenilor politici din lume, încă n-ar fi putut reuși. Rosetti, unul din cei mai iluștri reprezentanți ai acestei din urmă revoluții, a făcut tocmai aceea ce trebuia să facă pe vremea lui, ce au făcut toți oamenii mari care au atacat probleme necoapte, neajunse încă la vremea când pot să fie rezolvate. El a fost învins, necesarmente învins, dar n-a transigiat, n-a făcut concesii peste concesii sub cuvânt că e om de stat și a căzut în picioare, cu capul sus, lăsându-și numele steag pentru acei ce vor veni după el. Și în toate acestea l-au ajutat nesuplețea lui politică și nesuplețea lui de caracter. 

Se înțelege: sunt alte condițiuni acum, și poate s-ar putea face și lucra altfel. 

Dacă trecem acuma la eminescianism, la curentul Eminescu, vom vedea că și aici chestia e mult mai adâncă decât s-ar părea la prima vedere. 

Acum patruzeci de ani, țara românească a început să sufere o prefacere radicală. O stare nouă de lucruri înlocuia o stare de lucruri consacrată printr-o lungă dezvoltare istorică. Și această înlocuire a unei stări de lucruri prin alta nu se săvârșea pas cu pas, ci relativ brusc, așa cum era impus de înseși condițiunile istorice în care se găsea țara noastră. 

Libertatea iobagilor, producerea pentru vânzare, înlocuind în mare parte producerea pentru propria întrebuințare, dezvoltarea orașelor și a vieții orășenești, o constituție liberală înlocuind instituțiile politice semifeudale, drumurile de fier, telegraful, relațiile ușoare și continue cu Occidentul european, școlile superioare și adăparea unor pături mai largi la izvoarele științei și artei Europei occidentale — iată schimbările profunde operate în viața noastră socială. 

Se înțelege că această schimbare bruscă și profundă a unei stări sociale în alta nu putea să nu fie urmată de o adâncă schimbare în moravurile țării, în modul ei de a gândi și de a simți. Această schimbare în moravuri, în idei, în simțiri, trebuia să fie însemnată mai ales în păturile orășenești. 

Ca să ne înfățișăm mai clar și mai plastic cât de profundă e această schimbare, mai ales în păturile culte — și când e chestia de literatură, mai ales de aceste pături trebuie să fie vorba, fiindcă ele dau și scriitori și cititori —, să comparăm viața unui tânăr mai cult de acum o jumătate de veac cu viața unuia din ziua de astăzi. 

Copil: învăța puțin, ducea o viață trupește sănătoasă; tânăr: se scula dimineața, săruta mâna părinților, lua cafeaua, se ducea în prăvălie sau la slujbă, sau la câmp, se întorcea la vremea mesei, pe urmă odihna, culcatul devreme, sculatul de dimineață. A venit vremea să se însoare — îngrijeau părinții; ce grijă avea el? Însurat la vreme, gospodar. Viața lui curgea tot așa de liniștită; nevasta cunoștea gospodăria și îndatoririle ei, bărbatul pe ale lui, botezau copiii, mergeau frumos duminica la biserică. Interese mai largi intelectuale lipseau, politica în înțelesul de azi, asemenea. Zilele treceau asemănătoare unele cu altele; azi ca mâine, ieri ca azi. 

Cam aceasta era viața unui om mai avut din vremea aceea; și numai oamenii mai avuți puteau să dea și oameni ceva mai culți. 

Aceste condițiuni de trai, atât de nepriincioase pentru viața intelectuală, pentru lărgirea orizontului intelectual, atât de nepotrivite pentru adâncirea afectelor, sentimentelor, pasiunilor, această viață e însă foarte favorabilă echilibrului corporal și sufletesc și mai ales favorabilă sănătății corporale și nervoase, vieții animalice a omului. 

Și acum închipuiți-vă, sau mai bine observați viața unui tânăr mai cult, mai ales viața de azi a proletarului muncii intelectuale
— căci mai cu seamă din clasa aceasta de oameni se recrutează și scriitorii și cititorii în zilele noastre. Copil: e plin de griji, învață mult, în școală petrece o parte însemnată a vieții: cincisprezeceoptsprezece ani. Încă de pe băncile școalei i se dezvoltă toate sentimentele de invidie, emulare, șiretenie, atât de necesare azi în lupta pentru existență. Tânăr: trebuie să dea vârtos din coate, trebuie să-și încordeze toate puterile fizice ca să poată străbate în această luptă ucigătoare pentru trai. 

Această luptă durează toată viața și fiecare zi din viață e otrăvită de nesiguranța zilei de mâine. 

Ziua, muncă și muncă nervoasă; noaptea, teatru enervant, pe urmă cafenele, petreceri, de multe ori desfrâuri. Și luxul strălucitor, aprinzător de dorințe, de invidie amară, și sărăcia umilitoare, aprinzătoare de ură, și zgomotul orașului, gazetele zilnice, aducătoare de știri din câteșipatru colțuri ale lumii, și politica, arta, toate excită gândirea, exaltează simțămintele, zguduie nervii. Dar viața erotică socială, poate mai importantă decât toate. 

Copil: e deja inițiat în toate misterele amorului, în toate tainele corupției; simțămintele sexuale exaltate peste măsură, se amorezează de zece ori până la însurătoare și se însoară istovit de bărbăție. [4] 

Această viață e imens deosebită de cea din epoca trecută: e atât de prielnică lărgirii orizontului intelectual, încât aproape amenință hotarele inteligenței; e atât de potrivită pentru adâncirea sentimentelor, afectelor, pasiunilor până la exaltarea lor patologică, dar totodată și atât de defavorabilă sănătății și echilibrului corporal și sufletesc! Ea produce neurastenia, nevroza, întrun cuvânt acea stare patologică sufletească pe care oamenii care o simt, dar nu știu s-o explice, o numesc: boala veacului. 

Această stare sufletească nouă, aceste gânduri zbuciumate, chinuitoare trebuiau să fie exprimate într-o formă artistică. 

Care era forma și genul literar în care putea să fie mai cu succes exprimat acest nou état d'âme sau, în traducere incompletă, această nouă stare sufletească? 

Un om care știe să analizeze producțiile artistice în legătură cu stările sociale în care ele iau naștere, ar putea cu ușurință să prezică genul și forma literară care va exprima mai cu succes modul nou de a simți, de a gândi. 

Gândurile zbuciumate care apasă cugetarea, simțămintele adânci, chinuitoare, care amenință să rupă inima, pot fi exprimate numai direct, ca proprii cugetări și simțiri, dar nu indirect, ca simțirile și cugetările altora. 

Un scriitor zbuciumat de gânduri, chinuit de pasiuni e în mod necesar individualist, e prea ocupat de propriile sale idei și simțiri ca să le aștearnă altmintrelea decât ca exprimare a eului său. 

Genul literar, însă, care exprimă mai bine sentimentele și suferințele individuale e genul liric, un gen mai ales subiectivist și individualist. 

Acest gen literar, atât de individualist, e foarte potrivit pentru societatea burgheză, atât de egoistă și de individualistă, al cărei principiu esențial e atât de bine exprimat de economiștii burghezi în celebra formulă: „Fiecare pentru dânsul și Dumnezeu pentru toți". 

E deci foarte explicabil de ce în societatea modernă burgheză, în Europa Occidentală, lirica a luat o dezvoltare atât de exagerată, a inundat chiar, în mod nejustificat, genurile literare cu care n-ar fi trebuit să aibă decât foarte puțin comun și a căzut în exagerări ridicole la decadenți. Lirica era deci acel gen literar care trebuia să exprime acest nou mod de a gândi și a simți al unor anumite pături sociale la noi în țară. La noi chiar mai exclusiv decât în Occidentul Europei, și aceasta pentru două cauze. Prima, fiindcă acest torent de idei, impresii, simțăminte chinuitoare ne-a venit mai pe nașteptate, mai brusc, și a trebuit deci să zguduie și mai mult sufletul nepregătit; a doua, fiindcă prin starea noastră înapoiată culturală n-am fost pregătiți pentru un gen superior — romanul. 

Era deci natural ca la noi un poet liric să fie acela care, exprimând propriile sale gânduri și simțăminte zbuciumate, să exprime totodată starea de suflet (l'état d'âme) a epocii sale; și am avut norocul ca ăst poet să fie nu numai liric, dar să fie și un mare poet, să fie Mihai Eminescu. 

Eminescu a fost oare un geniu, a fost numai un mare talent? Din nenorocire, aceste epitete sunt așa de relative! Atâta e sigur, că în exprimarea sentimentelor erotice ajunge până la Musset, în exprimarea gândurilor înalte până la Lenau — și aceasta nu e puțin. 

Sunt și alte merite care îl pun pe Eminescu între cei aleși, între marii artiști. 

Eminescu, ca toți marii poeți lirici care au făcut epocă într-o literatură, și-a făurit singur instrumentul pentru creațiunea lui, el a creat limba lirică necesară pentru exprimarea unor idei și sentimente adânci de care nici nu visa literatura trecută. 

Al doilea, ca toți marii artiști, Eminescu a fost profet prin arta lui, cu alte cuvinte el a exprimat idei, sentimente, stări sufletești care tocmai în urmă trebuiau să se dezvolte mai cu putere. 

Aici e explicarea faptului pe care-l aduce dl Panu și căruia îi dă o explicație greșită, anume că Eminescu n-a fost băgat în seamă la început și a devenit celebru după ce a înnebunit. 

Când Eminescu a început să scrie, toate relațiile sociale schițate mai sus nu se dezvoltaseră încă în totul și deci nici stările sufletești cărora ele dau naștere. Dar cu marea sa inimă și cu ochiul său profetic el a văzut și a simțit viața care se închega împrejurul său și care trebuia să ia o dezvoltare mai mare mai târziu. Iată de ce Eminescu n-a fost înțeles de la început. Aceasta se întâmplă de altmintrelea mai cu toți marii poeți și mai totdeauna din aceeași cauză. 

Al treilea fapt care îl pune pe Eminescu în rândul marilor artiști și care îi dă dreptul la o glorie pe care trebuie s-o împartă cu puțini artiști chiar în literaturile mai vechi, e tocmai faptul de care acuză dl Panu curentul eminescian: lipsa de continuitate cu literatura trecută. 

Să nu se creadă că fac paradoxe. În adevăr, poezia lirică nu e un monopol exclusiv al epocii noastre, ea a existat în toate epocile literare însemnate; în vremea noastră ea a luat o dezvoltare mai mare, a devenit mai bogată, mai profundă în exprimarea adâncilor și zbuciumatelor sentimente. 

Țările culte însă, cu un bogat trecut literar, au avut și o poezie lirică trecută bogată și chiar epoci istorice întrucâtva asemănătoare cu epoca noastră, deci favorabile înfloririi liricii: astfel pomenim în treacăt epoca lirică a lui Petrarca. În alte țări deci, un mare poet are predecesori și în trecut, și uneori chiar în epoca lui; și dacă orice mare artist reformator în arta sa făurește el singur instrumentul creării, formează limba și modul exprimării pentru creațiunea lui, aceasta îi era mult mai greu lui Eminescu decât celor cu o literatură mai veche. Eminescu n-a avut aproape predecesori. Lirica, și mai ales lirica erotică, în literatura noastră trecută e nulă; e aproape nulă și la Gr. Alexandrescu. La Alecsandri ea e gingașă, frumoasă, dar superficială; și zbuciumata lirică a lui Eminescu n-are nici o asemănare cu cea elegantă și veselă a lui Alecsandri. 

Iată deci opera lui Eminescu. Și iată de ce el are atâta influență puternică, iată de ce a creeat o școală, un curent dominator în literatura noastră, căruia i-a dat numele, și iată de ce epoca noastră literară va fi numită epoca lui Eminescu. 

Să vedem acum școala lui: ce sunt eminescienii, ce e curentul eminescian? 

Înainte de a vedea ce e școala lui Eminescu, am face următoarea întrebare: oare fără Eminescu, dacă s-ar fi întâmplat nenorocirea ca el să moară în copilărie, curentul liric de azi ar fi fost el cu totul altul, ori poate nici n-ar fi existat? 

Neîndoielnic că ar fi existat. Ca formă ar fi fost întrucâtva inferior, ar fi purtat alt nume, dar ar fi avut aceleași caractere esențiale. Și acum cred că e ușor de văzut de ce. 

Curentul Eminescu e produsul unei anumite stări sufletești, caracteristice pentru epoca noastră și deci curentul s-ar fi produs în orice caz. Independent de influența lui Eminescu, au scris pe atunci în aceeași direcție lirică: Zamfirescu, Ronetti-Roman, Nicoleanu — la acesta din urmă sunt versuri frumoase, admirabile, care prin frumusețe și energie se apropie de ale lui Eminescu. Numai că nimeni dintre ei n-a avut atâta talent ca să exprime aceleași idei și sentimente cu aceeași profunzime, cu aceeași strălucire. 

Poetul eminescian nu exprimă anume simțăminte și gândiri pentru că-i place Eminescu, ci îi place așa de mult și îi produce așa de mare impresie Eminescu, pentru că exprimă anume gândiri și simțăminte care îl zbuciumă și pe el, pe tânărul poet. Un scriitor de talent, eminescian, exprimă propriile sale gândiri și simțăminte, nu gândirile și simțămintele lui Eminescu — cu câtă putere și originalitate, asta natural depinde de mărimea talentului. Numai cei lipsiți cu desăvârșire de talent nu vor reuși să exprime propriile lor simțiri și gândiri și de aceea vor transcrie pe Eminescu; dar operele acestor lipsiți de talent, ca și ale acelora care scâncesc și plâng, fiindcă așa e moda, aparțin coșului redacțiilor — și aceștia, ori pe cine ar imita, ori de unde s-ar inspira, tot nuli vor rămânea. 

Dar e absolut nedrept a nega personalitatea artistică la un Vlahuță, O. Carp, Duiliu Zamfirescu și la Beldiceanu, I. Păun, Traian Demetrescu, Popovici-Bănățeanu, Gheorghe din Moldova, A. C. Cuza, Stavri, Radu Rosetti, Gorun, Steuermann, Iosif, G. Ranetti, Cișman, Pavelescu și câțiva alții. 

Ceea ce face să fim așa de nedrepți și să negăm originalitatea eminescienilor e tocmai acea comunitate în modul de a simți și a gândi, impusă de însăși epoca în care trăim. 

Natural că prin asta nu vreau să spun că Eminescu a monopolizat poezia lirică a epocii noastre și că modul de a simți și a gândi al vremii noastre nu poate găsi și un mod deosebit de exprimare; dar pentru aceasta se vede că nu s-a născut încă al doilea Eminescu. De altmintrelea cine ar putea să nege personalitatea artistică și originalitatea lui Vlahuță sau O. Carp? Ca să arăt cât de mult stăpânește un anumit mod de a gândi și a simți întreaga poezie lirică a epocii noastre, voi aduce aici două exemple caracteristice: 

A. Macedonski, rivalul atât de învins al lui Eminescu, după cum se știe, toată viața s-a luptat împotriva acestuia. În opera poetică a lui Macedonski, atât de inegală, sunt și versuri frumoase, generoase, energice — și aceste versuri sunt cam eminesciene. Dar Macedonski va protesta și va arăta că tot ce a scris e în afară de influența lui Eminescu. Cred — și aceasta face cinste originalității d-sale, dar dovedește și mai bine ceea ce susținem. 

Dar Macedonski a vrut să fie original cu orice preț, să nu se asemene deloc cu curentul dominant și astfel, din originalitate în originalitate, a ajuns la la poezia decadento-simbolistă-impresionistă-harmonistă. Dar decadentismul modern nu e altceva decât degenerarea liricii moderne însăși, e un termen la care trebuie să ajungă lirica în evoluția ei, bătrânețea, degenerarea, decăderea liricii, e un termen deci la care trebuia să ajungă și lirica eminesciană. Astfel se poate zice, cu drept cuvânt, că Macedonski, în lupta sa cu orice preț pentru a fi original, pentru a nu fi al epocii sale, pentru a nu fi eminescian, după mult înconjur ajunge eminescian decadent. 

Iată altă pildă: dl A. Bacalbașa dirija acum un an, cu talent și cu mult brio, o foaie literară: Adevărul literar.

În acestă foaie, spiritualul scriitor își bătea joc cu multă vervă de văicărelile, de „pleurnișeria" poeților eminescieni. 

Dar A. Bacalbașa scrie uneori versuri — și versuri frumoase; și în aceeași vreme, chiar cu sarcasmele împotriva plânsetelor poeților, Bacalbașa a scris o serie de strofe în proză care denotă un temperament de poet. În aceste strofe însă se exprimau niște sentimente atât de triste, întunecate accente atât de plângătoare, încât întreceau pe ale multor eminescieni. Aici vedem deci cum chiar un om care pricepe neajunsurile unui curent literar și le arată ca atare dintr-un punct de vedere social mai înalt, când va voi și va putea să-și exprime sincer într-o formă artistică propriile sale sentimente, va dovedi adesea că sentimentele lui adânci sunt cele dominante ale epocii. 

Iar pentru dl Panu, curentul și dominarea lui se datoresc invidiei și lăcomiei de glorie a câtorva poeți și complicității unui critic. 

Și acuma putem trece la însuși remediul propus de dl Panu împotriva sărăciei noastre literare.