Capitolul X Razele morţii

Camera de la subsol îşi schimbase aspectul. Pe una dintre mese, în locul instrumentelor de desen şi al vrafului de suluri de hârtie era aşternută o faţă de masă, iar pe faţa de masă apăruseră farfurii, despre a căror origine Nikolai n-avea nici cea mai mică idee. Mesele de prisos fuseseră date la o parte. Nu lipseau nici scaunele. În timp ce Fiodor şi tuşa Paşa – schimbând „topografia camerei” – improvizau energic cina de care toţi aveau atâta nevoie, fetele examinau curioase ciudatul mobilier din locuinţa inventatorului. Între timp, Nikolai eliberase o jumătate dintr-o altă masă şi, nerăbdător, se şi apucase de lucru. Fetele i se alăturară.

— Spune-mi, cum ai să faci? întrebă Ana. Eu, să-ţi spun drept, nu înţeleg ce folos îţi poate aduce dezlegarea acestor litere.

— Deocamdată, nu mare lucru — răspunse Nikolai. Ne-a dezvăluit numai izvorul de unde va trebui să extragem adevărata cheie a cifrului. Dar şi asta este de ajuns. Restul e chestiune de timp. De aş şti că încercăm toate combinaţiile posibile, şi tot trebuie să găsim cheia… Luă o coală de hârtie şi eu un scris mare şi citeţ aşternu pe ea textul imnului. Şi-acum, să ne gândim. Aşadar, noi ştim că cifrele criptoradiogramei sunt echivalente cu literele din textul Internaţionalei, luate într-o anumită ordine. Se pot folosi, bineînţeles, o sumedenie de procedee care de care mai complicate pentru a stabili ordinea literelor unui cifru. Dar în cazul nostru eu cred că procedeul trebuie să fie foarte simplu; altfel neamţul n-ar fi ţinut atât de mult să ascundă însuşi izvorul cifrului. Şi-apoi, i-o fi trecut prin minte că nu suntem cine ştie ce criptografi cu experienţă… Să începem deci cu unul din procedeele cele mai simple. Notăm pur şi simplu cu cifrele I, 2, 3 ş.a.în.d., fiecare literă, în ordinea în care le întâlnim în text, până la 26, 26 e cel mai mare număr din criptogramă… dar e şi zero, deci 27 de litere. Să luăm primul vers: „Vstavai, prokliatiem zakleimionâi…” . Vom obţine un număr maxim de litere. Să începem cu zero. Priviţi: V0, C l, T2, A3, 14, E 5… Ana Konstantinovna, dumneata scrie deocamdată separat, în coloană, literele alfabetului latin, însă adaugă acolo şi cele trei vocale muiate „a”, „6” şi „îi”, aşa se procedează în alfabetul radiofoniştilor.

— Am înţeles! Dar cum ai să pui în concordanţă acest alfabet radio latin cu cel rus?

— Nimic mai simplu.

— Dar în alfabetul latin există 26 de litere şi cu cele adăugate de dumneata, vor fi 30. Iar în alfabetul rus sunt 32. Apoi în alfabetul latin nu există literele „ia”, „ci”, „şci” „î”, semnul moale. Or, în textul Internaţionalei dumneata le-ai şi numerotat. În schimb, în alfabetul latin există literele „j”, „q”, „x”, „y”, „z”, care nu există în cel rus.

— Nu-i nimic, Ana Konstantinovna, această concordanţă e de mult stabilită de practica internaţională a radiofoniştilor. Semnalele morse pe oare le recepţionăm, noi le notăm întotdeauna cu litere latine, indiferent de limba în care se face emisiunea. Şi poţi să citeşti uşor un astfel de text, dacă cunoşti limba în care s-a făcut emisiunea, deoarece semnalele au pentru fiecare limbă o anumită semnificaţie. Aşa, de pildă, patru puncte e echivalent cu litera latină „h”, şi cu litera rusă „x”; două linioare, punct, linioară, e şi litera latină „q”, şi cea rusă „şci”; trei puncte, trei linioare e litera latină „v”, sau cea rusă „j” ş.a.m.d.

— Aha, înţeleg! Atunci dictează-mi cifrele, Nikolai Arsentievici. „A”?

— 3.

— „A” muiat?

— Adică „ia”… 10.

— „B”?

— 22.

— „C”?

— 26.

Literele aflabetului latin se transformau în cifre. Constatară că din textul Internaţionalei lipseşte doar o singură literă: „f”. Le mai rămânea să înlocuiască cifrele misterioasei radiograme prin literele corespunzătoare ale alfabetului latin şi să citească comunicarea neamţului.

Nikolai îşi deschise în faţă jurnalul de recepţie radio, în care aproape o pagină întreagă era ocupată de textul cifrat pe care îl recepţionase.

Acum erau ocupaţi toţi trei. Nikolai rostea un număr din text, iar Ana, după alfabetul pe care-l alcătuise, indica litera corespunzătoare, pe care Nataşa o scria. Fiodor dispăruse, prins de „treburi gospodăreşti”.

Trei perechi de ochi urmăreau cu nerăbdare fiecare literă care ieşea de sub creion.

Doi… trei… patru…

Bineînţeles că asta încă era puţin. Cuvintele textului erau incontestabil prescurtate. Cel puţin unele. Şi nici nu erau despărţite între de. Dar zece-cincisprezece litere puteau arăta dacă sunt măcar cuvinte.

După ce scrise un rând, Nikolai se opri.

Dkxiigshkaăvmitokpjm

Era o înşiruire de litere fără niciun sens!

Ana, singura care ştia limba germană, ar fi putut să găsească vreun sens dacă într-adevăr această înşiruire de litere avea cumva vreo semnificaţie. Câteva minute ea se gândi cu încordare privind literele, iar Nikolai îi sugera pe rând toate procedeele posibile de denaturare a textului.

— S-ar putea ca textul să fie denaturat – spunea el. Pentru că un text alcătuit din cuvinte obişnuite şi cifrat într-un mod primitiv poate fi dezlegat chiar dacă nu-i cunoşti cheia. Denaturarea textului este necesară pentru a distruge particularităţile caracteristice limbii respective în combinarea sunetelor, în succesiunea literelor, în preponderenţa numerică a unora dintre de asupra altora. Toate acestea pot oferi indicii pentru descifrare. Dar în acelaşi timp, în limita posibilului, denaturarea textului nu trebuie să umbrească sensul textului descifrat.

— Nu – zise în sfârşit Ana, necăjită. Aici, după părerea mea, nu există niciun fel de sens.

— Atunci înseamnă că am greşit. Să încercăm un alt procedeu. Nu-i nimic, o să găsim acum. Vă spun, dacă avem cheia, restul e chestiune de timp.

Între timp camera se umplu de un miros îmbietor. Pe tigaia adusă de tuşa Paşa sfârâia plăcut carnea prăjită, abureau cartofii şi pe o farfurie se zăreau felii strălucitoare de roşii suculente şi bucăţele de castravete verde, aromat; deasupra paharelor şi păhăruţelor evident adunate de mătuşa Paşa de pe la vecini, Fiodor, cu o sticlă de vin în mână, încerca să-şi etaleze îndemânarea de prestidigitator.

N-a fost nevoie de prea multe invitaţii pentru ca „criptografii” să-şi întrerupă preocuparea. Fiodor deschise „banchetul” cu un toast scurt în cinstea „eroului zilei”, adică a prietenului sărbătorit. Masa decurgea într-o atmosferă de însufleţire. În camera liniştită şi puţin posomorită a lui Tungusov răsunau poate pentru întâia oară voci tinere şi gălăgioase şi fără îndoială, pentru întâia oară voci de fete. Până şi tuşa Paşa radia de bucurie, apreciind în felul ei această năvală neaşteptată în viaţa plicticoasă şi grea (cel puţin din punctul ei de vedere) a favoritului său.

Nikolai nu l-a văzut niciodată pe Fiodor atât de bine dispus. Acesta într-adevăr trăia din plin evenimentul terminării uscătoriei, consideriindu-l ca pe un prim şi cu adevărat însemnat pas în viaţă, pas care nu putea să nu aibă repercusiuni asupra sorţii lui. Se şi vedea un propagandist entuziast al noului procedeu de uscare. Se va produce o revoluţie în întreaga industrie sovietică de prelucrare a lemnului şi tocmai el este acela care o va începe! Dar… să fim drepţi; nu numai „revoluţia” în ale uscătoriei lemnului îi dădeau lui Fiodor acea stare de fericire. Era tot mai convins că atenţia pe care i-o acorda din ce în ce mai mult Nataşei găseşte un teren prielnic. Aceeaşi stare sufletească încercau, la rândul lor, Ana şi Nikolai. Numai că se manifesta cu totul altfel. Aici flacăra ei mocnea în adânc, molcom şi sfios, fără să răzbată câtuşi de puţin în afară… Gândurile lor se întorceau mereu la cifrul enigmatic. Amândoi căutau intens greşeala.

— Nikolai Arsentievici, crezi că neamţul dumitale cunoaşte limba rusă? îl întrebă Ana. Nikolai clătină din cap:

— Nu. Dac-ar fi cunoscut-o, m-ar fi făcut să înţeleg acest lucru chiar la prima noastră convorbire.

— Dar Internaţionala?

— În limba rusă sunt convins că nu o ştie. S-a gândit să ia un text cât mai cunoscut la noi, l-a procurat de undeva. Dacă este în legătură cu muncitorii antifascişti, nu i-a fost greu de loc, şi a ales din el un vers, ca să facă „aluzie” la imn.

— Stai! Dar el a trebuit nu numai să aleagă versul, ci şi să cifreze radiograma, prin urmare să alcătuiască acest alfabet după textul Internaţionalei…

— Bine înţeles.

— Atunci cred că greşeşti – spuse Ana. Uite-aici: pentru a cifra radiograma, el ar fi trebuit să facă rost de textul rus al imnului şi de alfabetul rus, altfel n-ar fi putut să stabilească concordanţa între literele originale… I-ar fi trebuit şi notaţiile ruseşti ale alfabetului Morse. Şi mă îndoiesc că toate acestea acum se pot găsi în Germania. Cred că a ales alt drum.

— Care?

— Singurul lucru pe care trebuia de fapt să şi-l procure era un vers din Internaţionala pentru a face „aluzia”, cum bine ai spus dumneata. Dar Internaţionala nu înseamnă neapărat textul ei rus…

— Cel german?! o întrerupse repede Nikolai.

— Bineînţeles! Altfel nu cred c-ar fi putut să facă faţă… dacă, aşa cum am presupus, nu cunoaşte limba rusă.

— Formidabil, Ana Konstantinovna! Ai dreptate! Să alcătuim o cbeie pentru textul german al Internaţionalei. Dar… îl ştii?

Ana clătină ruşinată din cap.

— … înţelegi, Nataşa, ce-nseamnă asta? spunea între timp cu înflăcărare Fiodor. Vom construi astfel de uscătorii nu în oraşe, în fabrici şi în uzine, ci în pădilri, la malul râurilor pe care se expediază lemnul, chiar acolo unde se taie copacii. Închipuieşte-ţi: o hidrocentrală, mare sau mică, şi lângă ea amenajată o asemenea uscătorie! Vom primi lemnul gata uscat! Materialul lemnos pe care-l transportă acum căile noastre ferate conţine peste 50 la sută umiditate. Atunci garniturile de tren vor fi încărcate cu lemn gata uscat. Ţi-nchipui cât lemn poate duce mai mult o garnitură de tren dacă va scăpa de greutatea respectivă a apei?… Iar dacă vom calcula volumul transporturilor din întreaga ţară…

— Ai dreptate! Ai dreptate, Fedea! îl întrerupse Nikolai zâmbind. Dar uite ce-i, tovarăşi, ne trebuie neapărat textul german al Internaţionalei. Unde-l putem găsi?

— Ştiu eu o strofă… Aşa cred – spuse Nataşa, neliotărâtă.

— Dumneata? Textul german? Ei, Nataşa, azi eşti într-adevăr o eroină! De unde-l ştii?

— De curând am început să învăţăm Internaţionala. La cercul de limba germană… Prima strofă cred c-o ştiu…

— Admirabil! Atunci, hai să notăm! Hai, mai repede! Ajunge şi o singură strofă, eu aşa cred. Chiar dacă n-or fi toate literele… om vedea noi.

Uitaseră cu totul de masă. Fredonând melodia imnului, Nataşa îşi aminti repede textul primei strofe şi al refrenului. Ana scrise versurile, iar Nikolai notă de îndată literele cu cifre, începând cu zero. 0123 45 6789 10 Îl 12 Wacht auf Verdammte dieser Erde, 13 14 15 16 17 Die stets man noch zum Hunger zwingt! 18        19 Das Recht wie Glut im Kraterherde, 20 Nun mit Macht zum Durchbruch dringt. 21 Reinen Tisch macht mit den Bedrăngern! Heer der Sklaven, wache auf! Ein Nichts zu sein tragt es niclit lănger 22 Alles zu werden -stromt zu Hauf! Volker, hoiit die Signale! Auf zum letzten Gefecht! Die Internationale 23 Erkămpft das Menschenrecht!

— Ura! exclamă Nikolai. Ne lipsesc doar şase litere şi încă din coada alfabetului, din cele mai puţin folosite. Dă-mi alfabetul latin, Ana Konstantinovna, şi scrie noila cifre.

Alfabetul fu repede alcătuit, cu numerele corespunzătoare, şi din nou începură descifrarea radiogramei, aşteptând toţi cu nerăbdare apariţia unei noi litere, străduindu-se să-i prindă sensul.

— 23, 16… — începu Nikolai.

— P şi h – scrise Nataşa.

— ’ 25.

— Asta n-avem, Nikolai Arsentievici.

— Nu-i nimic, Nataşa, lasă un loc liber şi scrie mai departe… 12… Îl… •        te

— „Şi…

— Gata! Ura-a-a! exclamă Ana de îndată ce apăru litera următoare, „k”. Iese, Nikolai Arsentievici! Litera lipsă este probabil „y”. Uite, a ieşit cuvântul „Physik”, adică „fizică”!

— Aşa, admirabil! şopti Nikolai, stăpânit. Dar stai, să nu ne grăbim… poate numai întâmplător… Mai departe! 7… 8… 17…

— Iese… iese! Pe cuvântul meu! şoptea Ana. Nu înţeleg însă, deocamdată. Ajungând la capătul rândului, Nilqolai se opri.

— Deocamdată ajunge. Să vedem ce-a ieşit. Rândul arăta astfel: Ph… sikergrossm… nehhat Evident, nu mai era o înşiruire întâmplătoare de litere. Deşi cuvintele, nedespărţite prin intervale şi probabil prescurtate la maximum nu erau încă limpezi.

— Gândeşte-te, Ana Konstantinovna, acum totul depinde de dumneata. Aici trebuie să cunoşti bine limba… Ana se gândea. De atâta încordare, pete roşii apărură pe faţa ei smeadă.

— „Ergross”, nu prea cred să existe un astfel de cuvânt

— Spuse ea. Poate „gross” şi atunci „er” ar putea fi din primul cuvânt. „Physik”… Da, bineînţeles! „Physiker”, fizician! Iar „gross”…

— Stai! exclamă Nikolai. În Germania există un fizician celebru pe care-l cheamă Gross. N-o fi vorba de el?

— Ba da, probabil… — zâmbi Ana, privindu-l în ochi pe Nikolai. Asta e de domeniul dumitale. În orice caz, e cert că suntem pe drumul cel bun.

— Da, mulţumită dumitale. Ea se aplecă mai mult deasupra colii de hârtie.

— Ei, să vedem mai departe… „în”, apoi o literă lipsă, „neh”… Asta nu mai înţeleg de loc.

— Oare ce literă lipseşte aici? Hai să completăm alfabetul – propuse Nikolai. Atunci o să fie totul mai limpede…

— Dar cum?

— Foarte simplu. Câte litere n-au cifra corespunzătoare? Numai şase. Adică cinci, că una am şi găsit-o. Este „y” din cuvântul „Physiker”. Notează, Nataşa, în alfabetul nostru 25         este „y”. Deci ne-au mai rămas încă cinci litere. Să le punem pe rând în locul literelor care lipsesc. Mai întâi „x”. Puţin probabil. Dar stai! Aici de fapt numai o vocală poate fi… „îi”. Merge!… „unch”… cu „în” înainte „, münch”…

— „München”! exclamară toţi dintr-o dată.

— Da, sigur! A transmis din München, acum mi-aduc aminte. Mi-a spus într-una din primele noastre convorbiri, înainte de a-mi fi transmis cifrul. Notează, te rog. Va să zică 24 este litera „îi”. Acum totul e limpede. „Fizicianul Gross München”, adică din Miinchen. Îţi dai seama, Fedea? Nikolai îşi lăsă palma grea pe umărul prietenului său. Azi, se vede treaba, e ziua succeselor noastre. În sfârşit, o să aflăm… Nu aţi obosit, încă?

— Mai departe! spuse sever Nataşa, luând din nou creionul în mână. Doar n-o să ne oprim la prima frază! Dictează, Nikolai Arsentievici! Să descifrăm tot textul, iar după aceea o să încercăm să-l citim. Nikolai începu din nou să dicteze, iar Nataşa scria:

dasprobimderubrttragelktrenergohneleitung mittis… onenstrahigelostweitderwirkugin gradlinigpractischgrenzlosstprogressverhau fteinigberchnungundemzig… perimappart…

Acum era uşor de citit. Literele lipsă le ghiceau după sensul cuvintelor.

Textul complet al radiogramei suna astfel: „Fizicianul Gross, Miinchen, a rezolvat problema transportului de energie electrică fără conductori, cu ajutorul unei radiaţii ionizate. Raza de acţiune în linie dreaptă este practic nelimitată. Gross arestat. Au fost ridicate unele calcule şi singura maşină experimentată cu raza de acţiune limitată, un kilometru. Piesa cea mai importantă a ionizatorului distrusă. Dar dacă va putea fi refăcută, ameninţă o serioasă primejdie. Încerc să aflu principiul. Voi comunica. Revin la aceeaşi oră”.

Se lăsă o tăcere îndelungată. Radiograma nu era clară şi în frazele sacadate ale neamţului se simţea nelinişte. În ce consta însă ameninţarea? Şi la cine se referă? Prietenii îl priveau nedumeriţi pe Nikolai, aşteptând de la el vreo explicaţie. Dar Nikolai tăcea.

— Din nou mister – spuse în sfârşit Fiodor cu ciudă. Asta zic şi eu conspiraţie! Cheia înţeleg să fie cifrată, şi textul la fel, dar uite că şi sensul e cifrat!

— Principalul totuşi îl ştim – observă Nataşa. Omul acesta a aflat – pe ce căi, nu ştim – despre o invenţie importantă şi vrea să ne-o transmită nouă. Numai un lucru nu înţeleg: ce-l determină să facă toate acestea?

— Şi de ce „primejdie” poate ti vorba? întrebă Ana. Nataşa strânse din umeri.

Fără să-şi ia ochii de la text, Nikolai căuta să pătrundă fiecare frază şi pe faţa lui, clipă de clipă, se înteţea tot mai mult umbra neliniştii. În sfârşit, ridică fruntea.

— Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple, tovarăşi. Dacă într-adevăr Gross a făcut această descoperire – şi n-avem niciun temei să nu-l credem pe prietenul nostru – înseamnă că au fost descoperite „razele morţii”.

— Cum?! De ce razele morţii?!

— Pentru că radiaţia ionizată nu este altceva decât un fel de conductor aerian nevăzut, pe care undele electromagnetice sau curentul electric poate fi dirijat ca pe un conductor metalic obişnuit. Tocmai acesta este principiul „razelor morţii”, care sunt de atâţia ani căutate, cu o neobişnuită stăruinţă, în laboratoarele militare din toate ţările capitaliste. Iată ce înţeleg eu că ne comunică prietenul nostru necunoscut. Descoperirea lui Gross are o uriaşă importanţă militară, pentru că maşina respectivă poate fi folosită ca o cumplită armă de exterminare. De aceea, tovarăşi, aveţi în vedere că ceea ce noi am aflat acum este un secret militar şi suntem toţi răspunzători în faţa statului pentru păstrarea lui. Nu uitaţi: nimănui niciun cuvânt… Nici măcar despre legătura mea cu neamţul!

Emoţionaţi de sensul neaşteptat al radiogramei, prietenii îl priveau pe Nikolai şi el înţelese că secretul este în mâini de nădejde.

— Şi-acum, hai să analizăm textul. După cum văd, a fost întocmit cu multă chibzuială. Aici, printre rânduri, este explicat tot ce, la prima citire, pare de neînţeles.

— Dar despre ce primejdie o fi vorba? întrebă din nou Ana.

— Nu înţeleg… De ce l-au închis fasciştii pe Gross dacă le-a dat lor invenţia? adăugă Nataşa.

— Nu, tovarăşi! răspunse Nikolai. Este vorba de o ameninţare la adresa noastră, a Uniunii Sovietice.

— A Uniunii Sovietice? De unde şi până unde?!

— Ia să ne închipuim ce s-a petrecut la München. Numele doctorului Gross îmi este cunoscut. Este unul dintre cei mai mari fizicieni germani, un idealist, un savant de şcoală veche care s-a consacrat studierii proceselor de ionizare în atmosfera pământului. S-a ridicat şi în stratosferă. Am aici una dintre cărţile lui, „Ionosfera”, tradusă în limba rusă. Tare mă îndoiesc să-i fie lui Gross fasciştii într-atâta la inimă încât să le mai şi ofere „razele morţii”. Eu cred că a rezolvat experimental problema ionizării aerului la distanţe mari, aşa-numita problemă a „cablului aerian”, cu scopul de a transporta energia electrică fără conductori. Iar fasciştii, desigur, aflând despre descoperirea lui, s-au hotărât s-o folosească în alte scopuri. Uite aşa au apărut „razele morţii”! Mai sigur este căi-au smuls cu forţa lui Gross principiul ionizării, şi pe urmă l-au arestat tocmai pentru ca bătrânul să nu facă cunoscută lumii descoperirea sa!

Ana se cutremură.

— Ce grozăvie! şopti ea, ridicându-se în picioare.

— Da… Să nu te miri. Fasciştii sunt în stare de orice – adăugă Nikolai. Sunt absolut sigur că vor face totul ea să reconstituie maşina lui Gross şi să o pună în funcţiune, bineînţeles, împotriva noastră. Tocmai în asta constă ameninţarea despre care, riscându-şi viaţa, ne avertizează prietenul nostru necunoscut.

— Dar cine o fi?

— Nu ne spune nimic despre el. Şi foarte bine face. Dacă această radiogramă ar fi interceptată şi descifrată de duşmani, atunci orice aluzie la persoana autorului ei ne-ar lipsi pentru totdeauna de posibilitatea de a mai afla câte ceva despre această maşină cumplită… Iar duşmani pot fi şi aici, la noi…

Ana, care se plimba tulburată prin cameră, cu mâinile la spate, se întoarse brusc.

— Ce-i de făcut, Nikolai Arsentievici? înainte de a răspunde, pe faţa lui crescu încet un zâmbet calm, abia perceptibil, care estompă toate gândurile neliniştite, intense şi temerile inutile ale prietenilor.

— Să mergem la culcare! Astăzi am lucrat bine. E cazul să ne mai şi odihnim. Este aproape două. Mâine am să mă duc la comisarul poporului şi am să-i povestesc totul. El este membru al C.C. al partidului. Şi dacă partidul ştie, se va face tot ce e necesar. Noi ne-am îndeplinit deocamdată misiunea. Dar, prieteni, astăzi s-a întâmplat încă un eveniment mare, zguduitor, la care voi nici nu v-aţi gândit măcar. Eu, cel puţin, acum simt pentru întâia oară cât de multe poţi să faci când munceşti şi trăieşti în colectiv, când eşti înconjurat de prieteni.

— O! exclamă Fiodor, repezindu-se spre masa uitată, şi umplu paharele. Un toast era acum binevenit…

* * *

— Tovarăşul comisar al poporului?

— Da, eu. Cine-i?

— Inginerul Tungusov. Bună ziua, tovarăşe comisar al poporului!

— A-a! Bună ziua Tungusov! De ce ai dispărut ieri atât de repede?

— Am avut o treabă urgentă, despre care vreau să vă vorbesc, dacă se poate, chiar acum. V-aş reţine vreo zece minute…

— S-a întâmplat ceva cu maşina? în glasul comisarului poporului răsună neliniştea.

— Nu, cu totul altceva.

— Bine, vorbeşte, te-ascult cu atenţie!

— Mă iertaţi dar… la telefon nu se poate.

— Aha… înţeleg! Ei, atunci vino! Am să dau dispoziţii să ţi se facă bilet de intrare.

Peste o jumătate de oră, în cabinetul comisarului poporului, Nikolai şedea în acelaşi fotoliu adânc, de piele, din faţa uriaşului birou.

Îi povesti pe scurt comisarului poporului totul, începând cu prima întâlnire în eter cu neamţul şi terrninând cu descifrarea din ajun a radiogramei misterioase.

Şi iată ee am aflat, deseifrând această radiogramă – încheie el, întinzând comisarului poporului textul radiogramei, copiat pe curat.

Sprâncenele comisarului poporului se împreunară de îndată ce îşi aruncă ochii pe primele rânduri. Citi de câteva ori radiograma, chibzuind la fiecare frază în parte. Apoi puse încet hârtia pe masă, se lăsă pe speteaza fotoliului şi privindu-l pe Nikolai, îl întrebă pe neaşteptate: — „Razele morţii”, nu-i aşa? — Da… Cunoaşteţi problema ionizării? — Oarecum. Mi-am dat seama însă după tonul general al radiogramei şi după fraza referitoare la distanţa la care acţionează. Ei, şi acum spune-mi despre ce e vorba? Nikolai îi expuse considerentele sale. Comisarul poporului asculta cu atenţie, netezindu-şi bărbia rasă. — Aerul ionizat poate fi un bun conductor de electricitate. Şi dacă Gross a reuşit într-adevăr să găsească metoda de ionizare a aerului în limitele unui fascicol îngust şi infinit de lung, atunci problema „razelor morţii” este rezolvată. Chiar şi curentul obişnuit, produs de un dinam, dirijat pe această cale invizibilă, poate fi folosit ca un izvor de moarte şi distrugere. Ideea aceasta e veche, până acum însă nimeni n-a reuşit să ionizeze aerul decât cel mult până la o distanţă de doi-trei metri. — Iar Gross a reuşit să facă lucrul acesta la o distanţă nelimitată? întrebă comisarul poporului. Asta înseamnă că aflându-se undeva la frontieră, duşmanii vor putea să supună acţiunii „razelor morţii” oricare din oraşele noastre? — O, nu! Nu-i chiar atât de îngrozitor, tovarăşe comisar al poporului. Aceste radiaţii se propagă numai „în linie dreaptă”. Uitaţi-vă, scrie şi în radiogramă… Asta înseamnă că fascicolul ionizat al lui Gross nu posedă capacitatea de a urma curbura suprafeţei pământului. „Razele morţii” pot acţiona deci numai în limita orizontului vizibil, adică, în condiţii obişnuite, până la o distanţă de 15—20 kilometri. E adevărat însă că aparatul poate fi montat pe un avion sau aerostat, în care caz raza lui de acţiune va fi mult mărită.

— Şi ce poate fi folosit ca mijloc de contraacţiune sau de protecţie?

— Greu de spus… Dacă pe un asemenea „cablu aerian” se dă drumul unui curent electric obişnuit, produs de un dinam, atunci aproape fiecare ecran, adică orice obstacol întâlnit în cale, va scurge acest curent la pământ sau îl va îndruma pe un alt „cablu” asemănător aflat în vecinătate. Atunci vom fi nevoiţi să ecranăm întreaga noastră tehnică militară; poate chiar şi pe ostaşi. Dacă însă duşmanii noştri vor folosi undele ultrascurte, care ucid fără să distrugă, dacă vor acţiona deci numai asupra forţei noastre vii, atunci orice măsură de contracarare o vom putea lua numai în funcţie de metoda ionizării… pe care deocamdată n-o cunoaştem!

— Bine. Îţi mulţumesc. Peste două ore am să fiu la o şedinţă a Consiliului Comisarilor Poporului şi am să mă văd aoolo cu comisarul poporului pentru apărare. Am să-i comunic toate acestea… Cine mai cunoaşte conţinutul radiogramei?

— Numai prietenii care m-au ajutat să dezleg misterul. Dar ştiu ei cum trebuie să se poarte – adăugă convins Tungusov.

Comisarul poporului îl privi cu atenţie.

— Făgăduieşte-mi că nimeni n-o să mai afle nimic! S-ar putea însă oa anumiţi oameni interesaţi în această problemă, să ştie de legătura dumitale secretă cu Miinchenul; poate te şi urmăresc. Dă, chiar şi aici, la noi… Orice e posibil… Crezi deci că aceste „raze ale morţii” constituie pentru noi o ameninţare de neînvins? întrebă el, închizându-şi ochii pe jumătate. Nikolai tăcea. Abia după câteva clipe, spuse nehotărât:

— Dacă maşina lui Gross va fi refăcută, mă tem că va fi cea mai puternică armă de război dintre toate cele existente.

— Atâta timp cât există oameni ca dumneata şi prietenii dumitale, nicio armă de exterminare, oricât de puternică, a duşmanului, nu ne va putea înfrânge! Nu, tovarăşe Tungusov, ăsta nu-i patriotism de paradă. Nu uita că tehnica în sine este oarbă. Forţa, eficacitatea ei sunt determinate de oameni. Nu ştiu ce-o să întreprindă specialiştii noştri militari în legătură cu comunicarea dumitale. Dar nu crezi că aceste „raze ale morţii” au devenit mai puţin ameninţătoare chiar din momentul când, mulţumită dumitale şi prietenilor dumitale, am aflat despre existenţa lor? Nu este ăsta un prim pas spre diminuarea gradului de primejdie? Timpul trece însă – se întrerupse comisarul poporului, privind la ceas – şi eu am o treabă serioasă cu dumneata. Ţi-aduci aminte că data trecută am vorbit amândoi despre diferitele posibilităţi de folosire a frecvenţei înalte. Mi-ai pomenit atunci în treacăt despre capacitatea undelor ultrascurte de a steriliza sau conserva. Spune-mi, în ce măsură această perspectivă este reală? Vreau să spun… dacă din punct de vedere practic merită să ne ocupăm de ea.

— Este o problemă mult mai complicată decât uscătoria, răspunse Tungusov. N-a fost rezolvată nici teoretic, nici experimental. Totuşi sunt convins că ea poate fi realizată, şi iată pentru care motiv. La Institutul nostru de cercetări ştiinţifice pentru alimentaţia publică, acum câţiva ani un grup de savanţi a lucrat la problema conservării cărnii prin tratarea ei cu unde ultrascurte. La început, ei au studiat influenţa unui câmp de înaltă frecvenţă asupra unor culturi izolate de bacterii ale putrefacţiei. S-a constatat că în anumite condiţii, sub acţiunea unui astfel de câmp, bacteriile mor imediat. Atunci cercetătorii au început să trateze carnea cu unde ultrascurte şi s-au convins curând că procesele de fermentare, cele care duc la descompunerea ţesuturilor, în urma expunerii la acţiunea undelor ultrascurte se încetinesc foarte mult, iar uneori încetează complet. Primele experienţe au dat un rezultat uluitor: o bucată de carne proaspătă expusă undelor ultrascurte şi introdusă într-o eprubetă mare, astupată, a stat într-un termostat 23 de zile fără să manifeste niciun simptom de putrezire. Dar acest caz a fost unic în felul său. În ciuda unui uriaş număr de probe efectuate, ei n-au mai reuşit să repete experienţa cu acelaşi rezultat sau cu unul cât de cât asemănător. Acest unic şi întâmplător rezultat mă convinge că problema conservării cărnii prin unde ultrascurte poate fi rezolvată. Dacă s-a reuşit măcar o singură dată, înseamnă că se poate reuşi de mai multe ori. Trebuie doar găsită metoda justă de muncă, adică tocmai ceea ce le-a lipsit lucrătorilor de la Institutul de cercetări ştiinţifice pentru alimentaţia publică, cel puţin după câte am putut eu să-mi dau seama. — Bine. Să presupunem că am găsit metoda şi am rezolvat problema. Ce ne va da aceasta? — O, foarte multe! În primul rând, se vor simplifica apreciabil transportarea şi păstrarea produselor uşor alterabile. Nu va mai fi nevoie de instalaţii frigorifice, de vagoane izotermice, de frigorifere şi răcitoare. Tehnica de preparare a conservelor se va schimba. Produsele pregătite pentru conservare nu vor mai trebui fierte în autoclave. Va fi de ajuns să fie expuse la unde ultrascurte. Iar calitatea unor astfel de conserve, nesupuse la acţiunea unei temperaturi înalte, va fi mult superioară, căci vitaminele se vor păstra. Şi astfel în orice moment, oriunde, în orice colţ al Uniunii, vom avea fructe, legume, lapte, carne… totul proaspăt! — Ascultă, tovarăşe Tungusov… Zilele acestea, la o consfătuire organizată de guvern, am discutat problema aprovizionării armatei noastre cu produse alimentare. Nici nu-ţi poţi închipui cât de uriaşă, de complexă şi de costisitoare este această aprovizionare. Va trebui să construim un întreg sistem de noi instalaţii frigorifice şi fabrici de conserve. Nu putem recurge la o soluţie provizorie, pentru că, orice ş-ar întâmplă, aprovizionarea armatei noastre cu produse alimentare trebuie să se facă fără niciun fel de întrerupere. Îţi dai seama acum de ce am adus vorba despre aceasta? Nu mai putem tărăgăna. Am şi început lucrările. Uite, gândeşte-te… Dacă propunerile dumitale se vor justifica, vom reprofila totul. Gândeşte-te, şi mâine să-mi comunici hotărârea dumitale. Îţi punem totul la dispoziţie: mână de lucru, materiale, spaţiu… n-o să duci lipsă de nimic. 21 – Generatorul de minuni Ml 320 Nikolai părăsi clădirea Comisariatului Poporului într-o foarte proastă dispoziţie. Putea să refuze? N-avea niciun fel de motive. Şi, în sfârşit, nici n-are dreptul să refuze: doar e o sarcină de stat! Aşadar, să se apuce de o nouă lucrare? Dar cât timp îi va cere asta? Şi o va putea duce la bun sfârşit? Socoti în minte: generatorul pentru experienţe era gata. Trebuie doar să-i monteze un nou stabilizator de frecvenţă. Asta-i un fleac. Chestie de trei-patru zile. Dar experienţele? Pot dura o lună, poate chiar un an. Totul depinde de modul în care va fi organizată lucrarea, de amploarea ei… Şi abia după ce va fi rezolvată problema, va începe proiectarea instalaţiei, fabricarea pieselor, montajul… Asta în orice caz va dura mult. Ce să facă? Cum să procedeze cu profesoral? Doar i-a făgăduit că a doua zi după ce va intra în funcţiune uscătoria se va apuca să refacă generatorul de minuni. Şi nu numai Ridan aşteaptă lucrul acesta. Pentru Ana, de asemenea, o amânare a lucrării tatălui ei va constitui o grea lovitură. Va trebui să vorbească deschis cu profesorul. N-are încotro. O să lămurească împreună cu el situaţia. Seara porni spre vila de pe Ordânka. Ridan îl întâmpină bucuros. Era sigur că Nikolai o să vină chiar în ziua aceea. — Mai întâi, felicitările mele! Uscătoria e o adevărată operă de artă! O capodoperă! După ce toate impresiile serii din ajun fură epuizate, profesorul se uită plin de speranţă la Nikolai. — Aşadar, eşti liber – spuse el. Îi dăm drumul? — Azi l-am văzut pe comisarul poporului – începu cu fereală Nikolai. Tare mi-e teamă că va trebui să mai aşteptăm cu lucrarea noastră! îi povesti amănunţit tot ce a discutat cu comisarul poporului şi ce i-a propus acesta. Ridan tăcea, ascultându-l cu atenţie. La început s-a întunecat la faţă. Dar când Nikolai a pomenit de experienţele făcute la Institutul de cercetări ştiinţifice pentru alimentaţia publică şi-a dat părul pe spate, iar ochii, şi mai atenţi, au început să-i strălucească. — Ia stai, stai niţeluş! Cum ai spus? Conservarea cărnii proaspete prin unde ultrascurte? Aşadar, prin încălzire… Cum evaporezi apa din lemn în uscătoria dumitale, nu-i aşa? Atunci de ce-i spui carne „proaspătă”? Doar va fi fiartă! — Nu, Konstantin Aleksandrovici! E cu totul altceva. Niciun fel de fierbere. E adevărat, când expui carnea la unde ultrascurte, temperatura creşte, dar nu prea mult – până la 40—45p. Aşa că şi albumina rămâne intactă. Expunerea la unde ultrascurte durează doar o secundă şi chiar mai puţin. Aici probabil că este vorba numai de acţiunea biologică a câmpului de înaltă frecvenţă. În experienţa despre care v-am vorbit, carnea care a stat în termostat 23 de zile era proaspătă. — Ai văzut rezultatele analizei? — Bineînţeles. Niciun fel de schimbări în comparaţie cu analiza făcută înainte de expunerea la unde ultrascurte; doar că au fost distruse bacteriile şi că s-a pierdut o canti tate foarte neînsemnată de apă. Eprubetă a fost închisă ermetic. Ridan se însufleţea din ce în ce mai mult. — Numai de-ar fi aşa! Eşti absolut sigur, Nikolai Arsentievici, că… ăia de-acolo… nu te-au dus de nas? — Nu cred. De altfel, ce importanţă are? — Ei, cum n-are importanţă?! — Vedeţi… Am făcut şi eu unele experienţe. E adevărat, n-am obţinut un rezultat ca acela de la Institut. În schimb m-am convins de două lucruri: în primul rând că printr-o alegere minuţioasă a condiţiilor de expunere la unde ultrascurte (lungimea de unde, intensitatea radiaţiei, timpul de expunere) se poate obţine relativ uşor distrugerea completă a bacteriilor, inclusiv a celor de putrefacţie; în al doilea rând, în multe cazuri am reuşit să opresc procesele chimice care duc la descompunerea ţesuturilor. Câmpul de înaltă frecvenţă acţionează probabil şi asupra fermenţilor care provoacă aceste reacţii. Şi n-am să mă mir dacă se va constata că pe această cale vor putea fi cu totul oprite reacţiile descompunerii. Aşa că rezultatul obţinut de cercetătorii de la Institut este, din punct de vedere principial, pe deplin realizabil. Profesorul Ridan asculta vădit emoţionat. — Care a fost gradul de prospeţime a cărnii în această experienţă? — Carnea a fost adusă de la abator cu o maşină-frigider, la o temperatură de aproape 4°, şi a fost tratată cu unde ultrascurte la o oră şi patruzeci de minute după tăiere. — Dar în cazul ăsta era un ţesut viu! îţi dai seama? Nu „proaspăt”, ci viu! — De ce viu? întrebă nedumerit Nikolai. Văzu că din mâhnirea care-l cuprinsese pe profesor la începutul discuţiei lor nu rămăsese nici urmă. Profesorul era captivat de o nouă idee, care probabil se născuse chiar atunci,.ca urmare a celor povestite de Nikolai. — Pentru că nu se deosebea prin nimic de ţesutul viu. Dacă în loc de o bucată de carne ar fi fost supus undelor ultrascurte un organ întreg şi dacă l-am fi grefat din nou unui organism, în locul unui alt organ asemănător însă vătămat, ar fi continuat să funcţioneze după 23 de zile de la extirparea lui, dând viaţă unui organism sortit altfel pieirii! îţi dai seama? Dar spune-mi, te rog, ştii ceva despre aşanumita „supravieţuire” a organelor sau a ţesuturilor? — Nu, nu ştiu nimic. — Atunci ascultă aici! Ai să vezi ce importanţă aiu pentru mine cele ce mi-ai povestit despre conservare. Îţi dai seama, cred, că pe mine nu mă interesează conservele pentru bucătărie… Lucrurile luau o întorsătură cum nu se poate mai bună: vădit lucru, sarcina pe care i-o dăduse comisarul poporului era pentru profesor tot atât de importantă ca şi refacerea G.M.ului. Înseamnă că vor putea efectua amândoi această lucrare? — Ştii dumneata – continuă Ridan – că aproape 90 la sută din oameni mor nu pentru că organismul lor este incapabil să mai trăiască, ci pentru că un anumit organ a ieşit din funcţiune, s-a defectat sau n-a reuşit să se adapteze unor noi condiţii? Un organism sănătos încetează să mai trăiască numai pentru că, de pildă, s-a defectat una dintre valvulele inimii sau s-a înfundat o arteră. Şi atunci medicul constată moartea. „Moartea”! Ne-am obişnuit să credem că dacă într-un organism viaţa încetează fie chiar şi pentru o clipă, acesta este sfârşitul, moartea. Prostii! Ceea ce de obicei „constată” medicul nu este decât o oprire a vieţii. Aici nu pot să nu amintesc admirabila comparaţie făcută de Bahmetiev : un organism viu, în acţiune, este ca un ceasornic care merge. Dacă oprim pendula, ceasul se opreşte, în ciuda faptului că în arcul întors este acumulată o rezervă suficientă de energie. Şi ceasul nu va mai merge niciodată dacă nu vom da un impuls pendulei. Dar dacă dăm un bobârnac pendulei, ceasul va merge din nou ca şi mai înainte. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu organismul care „s-a oprit”. Nemaifiind alimentate şi neprimind oxigen, celulele au început să flămânzească şi să se înăbuşe, din care cauză şi-au încetat activitatea. Dar de nu sunt de loc „moarte”. E de ajuns să restabilim condiţiile normale de temperatură, alimentare, respiraţie şi celulele vor începe din nou să funcţioneze. — Oare?! — Bineînţeles! Experienţele făcute asupra unor organe izolate au demonstrat falsitatea acestei „morţi” de fapt aparente. Am fost nevoiţi să renunţăm cu totul la ideea „imuabilă”, consimţită de veacuri, că organismul ar fi indivizibil. Acest lucru este o greşeală. Deşi funcţiile sunt legate între de şi extrem de coordonate, toate organele animalului sunt în acelaşi timp, ca să zicem aşa, autonome şi pot să existe şi să funcţioneze foarte bine şi în afara organismului. Ba constatăm că sunt destul de puţin pretenţioase şi că funcţionează normal chiar când condiţiile în care le-am transpus sunt numai într-o oarecare măsură asemănătoare cu condiţiile proprii organismului… Te-ndoieşti? se întrerupse el, observând o expresie involuntară de protest pe faţa lui Nikolai. Da, celor „neiniţiaţi” le vine greu să-şi închipuie acest lucru. Prea puternice sunt tradiţiile în concepţiile noastre! Cu toate acestea, e aşa cum spun eu. Vrei să te convingi? — Cum? întrebă Nikolai uluit. — Foarte simplu. Vino să-ţi arăt. Hai în laborator… Nikolai se ridică repede de pe scaun. Ridan amuţi deodată şi rămase câteva clipe nemişcat. Apoi luă o legătură de chei şi, tăcut, începu să aleagă dintre de cheia de care avea nevoie. Se părea că-i vine peste mână să se ţină de promisiunea făcută. Nikolai observă şovăiala lui. — Poate nu e momentul?… — Nu. Mă gândeam că n-o să poţi vedea totul. Să mergem! În laboratorul de „plumb”, unde Nikolai mai fusese, Ridan deschise o uşă nevăzută care ducea spre dreapta şi, lăsându-şi oaspetele doar să păşească pragul înainte, se îndreptă repede spre fundul camerei. Nikolai apucă să observe cum Ridan ridică o calotă cilindrică mare şi acoperă ceva care se află alături, pe o măsuţă rotundă. — Fii atent, Nikolai Arsentievici, aici e tare strâmt! într-adevăr, camera mare era ticsită cu nişte mese lungi ori stative de forme ciudate, cu complicate combinaţii de baloane, tuburi şi calote de sticlă, de sub care se vedeau alte construcţii din sticlă, cauciuc şi metal. În cameră se simţea mişcare. Picurau diferite lichide, ţăcăneau ritmic contoare, zumzăiau mecanismele aparatelor cu înregistrare automată, vuiau motoraşele pompelor. Ţevi de diferite grosimi porneau de la nişte butelii mari, suspendate, coborau pe pereţi, ocoleau mesele şi aparatele. — Aici suntem trei – spuse Ridan şi Nikolai privi repede în urmă, dar nu văzu pe nimeni. Al treilea este… demontat. Ridan vorbea rar şi tăios. Mişcările lui erau acum de nerecunoscut: liniştite, sigure. Aşa se transforma el întotdeauna când intra în laboratoare. — Acum câteva zile a fost adus un sinucigaş care a stat trei zile la morgă, într-un frigorifer. Un om pe deplin sănătos. S-a spânzurat sărind de pe o masă. Moartea a survenit instantaneu, din cauza unei fracturi a coloanei vertebrale în regiunea cervicală. Acum vino aici. Iată inima lui… Nikolai privi atent calota de sticlă. Pe un stativ gros, sprijinindu-se de un inel şi învelită în tifon, bătea o inimă mare, de om. Pe aortă era prins capătul unui tub de gutapercă. Inima se contracta ritmic, zvârlind afară un lichid limpede, incolor, şi iar se dilata, absorbind acest lichid din tub. Inima bătea. Da, trăia, funcţiona… inima unui om mort! Şi tubul de gutapercă, care atâma lângă calotă, tresărea în tactul bătăilor ei… Fără să-şi desprindă ochii, în tăcere, Nikolai urmărea mişcările ei. — Explicaţi-mi, Konstantin Aleksandrovici! abia şopti el în sfârşit. — Păi e foarte simplu. Am desprins inima, am spălat-o într-o soluţie Ringer-Locke obişnuită, am strâns-o cu mâna de câteva ori şi ea a început să se contracte. Dacă acest masaj n-ar fi ajutat, i-aş fi injectat puţină adrenalină şi efectul ar fi fost acelaşi, inima ar fi funcţionat chiar fără să fie alimentată cu ceva, fără acest lichid, până când şi-ar fi epuizat toate resursele energetice. Inima unei broaşte ţestoase aşezată într-un mediu umed funcţionează foarte bine timp de 12 zile. Aşa că… ce-i de mirare? Apoi am fixat-o pe acest stativ şi, pentru a-i prelungi viaţa, am început s-o hrănesc cu aceeaşi soluţie Locke, care conţine ca element nutritiv dextroză. Inima a început nu numai să-şi consume energia, dar şi sa şi-o dobândească, să se nutrească. Acum va trăi multă vreme, câteva luni. După cum vezi, inimii îi trebuie foarte puţin ca să trăiască. Doar soluţia Locke este departe de a avea componenţa sângelui: nu are nici albumină, nici hormoni, nici fermenţi şi alte numeroase elemente. Şi nici n-am realizat temperatura la care funcţionează de obicei inima. Aşadar, condiţiile sunt departe de a fi „organice”! Cu toate acestea ea trăieşte chiar a treia zi după „moarte”. — Konstantin Aleksandrovici, dar se poate numi asta viaţă în sensul condiţiilor normale ale organismului? Poate că e, ca să spun aşa, un automatism biologic, incompatibil cu viaţa adevărată… — Ai pus o problemă esenţială. Trebuie însă să-ţi răspund negativ. Inima aceasta nu numai că se contractă, dar îşi păstrează toate proprietăţile şi toate reacţiile normale. Uite, am să-ţi arăt. Ştii probabil că pentru a intensifica funcţiunea inimii este suficient, de pildă, să introducem în sângele omului o cantitate de camfor. Iar camforul… Deschise un robinet mic, special, plasat pe tubul ce intra sub calotă şi, cu ajutorul unei pipete, introduse o picătură de camfor în soluţia care nutrea inima. — Acum uite aici! Urmăreşte cardiograful. Abia acum văzu Nikolai alături de calotă un aparat pus în legătură cu inima. Fiecare contracţie a inimii se înregistra printr-o liniuţă neagră pe o bandă de hârtie care se desfăşura uniform. O linie în zigzag arăta pe bandă ritmul şi gradul de dilatare a inimii. După câteva secunde, Nikolai văzu cum ştiftul de cerneală schiţează pe banda de hârtie, unul după altul, câteva zigzaguri mai mari şi mai repezi. — Vezi?! exclamă Ridan. Camforul acţionează. Cu ajutorul acestui preparat studiem influenţele diferitelor substanţe medicale asupra activităţii inimii. Şi pe viu, camforul provoacă exact aceleaşi reacţii. Aşadar, nu-i vorba de niciun „automat”. Şi-acum, poftim dincoace! Prin faţa ochilor uluiţi ai lui Nikolai „defilau” unul după altul organele sinucigaşului. Văzu o parte din intestin, pus de asemenea într-o soluţie care înlocuieşte sângele. Intestinul funcţiona. Mişcările peristaltice se succedau normal. Intestinul se contracta oa un vierme pentru a împinge înainte hrana introdusă înăuntru. El producea sucurile necesare şi digera hrana. Se producea şi osmoza – hrana absorbită de pereţii săi trecea în soluţia în care plutea intestinul. Rinichii produceau urină. Glandele eliminau substanţele pe care trebuiau să le elimine. Celulele nervoase formau ramificaţii… Uimirea lui Nikolai ajunse la culme când văzu mâna sinucigaşului desprinsă de la încheietură. Sub o presiune constantă, nu prea mare, lichidul nutritiv intra în arteră prin parafina care acoperea locul tăieturii şi, străbătând în circuit toate vasele, se scurgea în picături dese din vână, tot pe la încheietură. În fiecare zi Ridan făcea tăieturi mici pe această mână şi de se vindecau. Primele tăieturi erau cicatrizate, cele mai noi prinseseră o crustă. Unghiile continuau să crească. Pilocarpina introdusă în tubul de nutriţie făcea ca pielea mâinii să se acopere cu sudoare, ca la omul viu. Sinucigaşul întrerupsese legătura dintre organele sale numai într-un singur loc şi încetase să mai existe. Ridan îl desfăcuse în părţile lui componente şi toate aceste părţi continuau să trăiască.

— Dar aici ce este? întrebă Nikolai, trecând pe lângă măsuţa rotundă, în formă de stativ şi prevăzută din belşug cu diferite tuburi şi aparate, pe care Ridan o acoperise cu calota cilindrică.

— Asta… asta nu trebuie să vezi.

Nikolai înţelese şi se opri.

— Nu cumva… e capul?

— Da.

— Atunci, de ce…

— Nu ştiu cum stai cu nervii, Nikolai Arsentievici – îl întrerupse Ridan. Cred că e mai bine să nu te uiţi. Nikolai tresări.

— Spuneţi-mi doar atât: şi capul… trăieşte?

— Da.

— Cum?! Aude? Vede? Ori poate chiar…

— Să mergem, Nikolai Arsentievici! Nici măcar nu te gândi la asta!

Şi cu paşi repezi, ieşiră din odaie.