Capitolul XVII Curba urcă

Printre aparatele instalaite pentru reanimarea Anei era unul singur a cărui funcţionare Nikolai abia mai târziu a înţeles-o. Era un electrocardioscop obişnuit – un aparat care înregistra curenţii inimii. O cutie nu prea mare. În peretele ei din faţă se afla un ochi rotund care emana o lumină verde. În centrul acestui ochi se zărea o umbră întunecată, al cărui contur semăna cu conturul unui fluture. După mişcările „fluturelui”, după freamătul aripilor lui, puteai să urmăreşti ceea ce Ridan numea „curenţii de acţiune” ai inimii. Prin el însuşi, acest aparat nu reprezenta pentru Nikolai niciun fel de enigmă; construcţia lui, bazată pe principiul oscilografului catodic, era limpede: curenţii inimii captaţi de electrozii aplicaţi de-o parte şi de alta a pieptului, ajungeau prin nişte conductori până la aparat.

Ridan a conectat aparatul imediat ce Ana a fost scoasă din cilindru şi pusă pe masa de operaţie. Trecuseră mai mult de trei zile şi trei nopţi de la moartea fetei. Şi de îndată „fluturii” electrocardioscopului începură să se adune şi să-şi întindă aripioarele tremurânde. Asta însemna că în inima moartă, nemişcată, se desfăşura o încordată viaţă electrică. Aşadar inima nu era complet moartă! Viaţa mai pâlpâia în ea I Acum Nikolai începea să înţeleagă raţionamentele lui Ridan referitoare la „moartea adevărată” şi „neadevărată”. Ceea ce de obicei se numeşte moarte, nu este moartea. Este o oprire a funcţiunilor. A avut dreptate minunatul savant Bahmetiev care a lucrat asupra anabiozei: un organism nelezat atins de moarte este aidoma unui ceas a cărui pendulă a fost oprită. E suficient să mişti pendula şi ceasul va începe din nou să funcţioneze. Ridan merge mai departe.

— Moartea adevărată, ireversibilă, începe atunci când se descompun proteinele ţesutului viu – repetă el. Dacă aceasta nu s-a petrecut, viaţa poate fi refăcută. Şi dacă pricina morţii este distrugerea unui organ oarecare, fie chiar plămânul, inima sau stomacul, organul respectiv poate fi îndepărtat imediat şi înlocuit cu unul nou, sănătos, luat eventual de la un animal, în care caz, organismul va trăi din nou. Aceasta teoretic. Ei bine, acum am trecut la aplicarea ei practică. Această posibilitate ne-a fost oferită de către „conservorul” dumitale. Va veni curând timpul când moartea datorită unor „cauze întâmplătoare” sau îmbolnăvirii diferitelor organe va înceta să mai existe. Vom crea rezerve de organe vii, capabile să funcţioneze, şi ne vom folosi de de la nevoie cum ne folosim acum de sânge conservat pentru transfuzii în organismele vii. Mai mult decât atât, Nikolai Arsentievici, sunt convins că această oprire a funcţiunilor, care până acum se numea moarte şi în cazul căreia noi ne grăbeam să înmormântăm sau să ardem omul, noi o vom folosi ca una dintre metodele cele mai eficace de vindecare.

— Cum?! se miră Nikolai, uluit de această avalanşă de pronosticuri ale lui Ridan. Să vindecăm prin moarte?

— Da, să vindecăm prin moarte. Mortul nu poate fi bolnav. Toate bolile se hrănesc prin funcţiile organismului viu. Moartea temporară, oprind, cu foarte mici excepţii, toate funcţiile organismului, va întrerupe şi alimentarea procesului maladiv.

— Da, dar când omul va învia, boala îşi va găsi din nou terenul prielnic.

— Nu. Dacă procesul maladiv s-a întrerupt într-adevăr, atunci este nevoie de influenţa unei cauze externe pentru refacerea ei. Pentru că funcţia, prin ea însăşi, doar menţine şi hrăneşte procesul, dar nu-i poate da naştere.

Discuţiile acestea îl uimeau întotdeauna pe Nikolai, noutatea ideilor lui Ridan îl însufleţea, căpăta o credinţă fanatică în puterea raţiunii omeneşti. Şi tare-i prindea bine această credinţă îmbărbătătoare, pentru că în starea de nelinişte în care se afla acum, oricând putea să-şi piardă din nou speranţa.

Trecu o noapte, trecu o zi, după ce luminiţele aurii din ochii Anei sădiseră fericirea în inima lui Nikolai copleşită de îndoieli. Curând, desigur, Ana îl va privi, îi va zâmbi, va afla de dragostea pe care el atât de adânc şi atât de multă vreme a ascuns-o de ea şi de sine însuşi!… Dar nimic din toate acestea nu se petrecu. De douăzeci şi patru de ore Ana se afla acolo, pe masa de operaţie. Inima îi bătea, pieptul respira uniform, dar era tot atât de nemişcată şi lipsită de viaţă. Ca şi mai înainte, pleoapele îi erau uşor întredeschise şi tremurau numai când erau atinse. Niciun semn de viaţă conştientă.

— Ce-o fi asta? întrebă Nikolai, privindu-l abătut pe Ridan.

— Nimic – răspundea profesorul, şi Nikolai ghicea aceeaşi nelinişte în glasul lui. Trebuie să mai aşteptăm… Ridan era bucuros că putea să-şi mai alunge propriile îndoieli şi vorbea, vorbea mereu cu Nikolai… La animalele pe care le-am înviat după o moarte de zece minute, funcţiile creierului s-au restabilit abia în şapte-opt ore. Simka, tot după zece minute de moarte clinică, şi-a revenit abia peste douăzeci de ore. Deci cu cât creierul este mai complet organizat, cu atât mai profund se lezează celulele lui otrăvite de bioxid de carbon. Doar moartea s-a datorat întreruperii accesului de oxigen, prin intermediul sângelui, din plămâni în celulele creierului. Creierul omului probabil că-şi reface funcţiile mult mai încet. Să mai aşteptăm.

La nouă seara Nataşa îi comunică la telefon, în sala de operaţii, că a venit Wiekling.

— A, Wiekling! răspunse Ridan. Condu-l în sufragerie, vin îndată!

Nikolai, care aşteptase acest telefon, îl urmărea cu privirea pe profesor.

— Chiar vreţi să vă duceţi la el? îl întrebă.

— Bineînţeles.

— Nu, Konstantin Aleksandrovici, să nu faceţi asta! Iertaţi-mă, dar operaţia aceasta mi-a fost încredinţată mie. Acolo totul este pregătit şi prezenţa dumneavoastră nu face parte din program. Ar fi o nebunie să vă expuneţi unei primejdii. Wiekling înţelege foarte bine că viaţa Anei este în mâinile dumneavoastră şi în ultimul moment, văzând că nu mai are nicio altă scăpare, cine ştie ce mai poate să întreprindă.

— Da, s-ar putea… — recunoscu Ridan, strângând din umeri. Şi de altfel întrevederea cu el nu mă atrage de loc…

Între itimp, în sufragerie se desfăşura, aproape mut, scena pregătită cu minuţiozitate de noii „colaboratori”, cu ajutorul Nataşei.

Încă din ajun, Nataşa fusese iniţiată, în sfârşit, în toate aceste evenimente misterioase. Nu mai plângea, dar continua să fie abătută.

Durerii ei i se adăuga un sentiment de jignire: de ce Ridan nu-i spune şi ei ce face cu Ana? Când Nikolai i-a povestit totul şi i-a explicat că Ana respiră şi are puls normal, ea l-a privit mai întâi neîncrezătoare, cu ochii ei întunecaţi, cercetători; apoi deodată, izbucnind într-un hohot ca de râs, s-a năpustit spre el şi a început să plângă cu capul pe pieptul lui. Această bucurie atât de puternică şi neaşteptată i-a topit şi durerea, şi jignirea, cum topeşte şuvoiul de apă caldă un bulgăre de gheaţă. Departe de îndoielile pe care Nikolai i le ascunsese, ea era convinsă că Ana se va întoarce la viaţă şi că totul va fi ca înainte. Cu aceeaşi intensitate se aprinse în ea şi indignarea atunci când Nikolai îi povesti despre Wiekling.

— Ştiam eu! întotdeauna, de la bun început, l-am urât! Dar cum aţi putut voi toţi să-l credeţi? Doar în fiecare mişcare, în fiecare cuvânt al lui se simţea că-i fals. Îi jură solemn lui Nikolai că nu se va trăda. Îl va primi pe Wiekling ca şi cum n-ar şti nimic. Şi iată că acum Nataşa îl conduse pe Wiekling în sufragerie.

— Stai jos, Alfred !

El se aşeză, tot atât de abătut şi o privi neliniştit pe Nataşa în ochi.

— Ce se-ntâmplă cu Annie, Nataşa? Dumneata, probabil, ştii câte ceva.

Ah, ce greu e să rezişti ispitei! Prea era mare dorinţa de a-l chinui pe omul acesta pe care-l ura! Ar fi vrut să se joace cu el ca pisica cu şoarecele, să înceapă cu el o discuţie plină de aluzii, nevinovate dar cumplite pentru el! Doar e aşa de uşor să-l faci acum să înţeleagă că a sunat ceasul propriei lui pieiri, să te răzbuni pentru minciună, pentru crimă, pentru tot… Dar nu, n-avea dreptul, a făgăduit să tacă.

— Nu ştiu nimic – răspunse ea, vorbind pe neaşteptate, cu glas tare.

Acesta era semnalul. În faţa lui Wiekling se deschise uşa care dădea în camera fetelor şi din ea ieşi repede şi se postă lângă perete un om într-o bluză militară cu petliţe zmeurii. Wiekling îngheţă văzând petliţele, apoi observă în mâna noului venit un revolver.

Privi repede în jur. În cameră dădeau trei uşi. Lângă fiecare dintre de se afla un om înarmat. Apoi din camera lui Nikolai mai ieşi unul, care se îndreptă cu pas sigur şi hotărât spre Wiekling.

— Dumneavoastră sunteţi Alfred Wiekling, dacă nu mă înşel? îl întrebă el politicos.

— Da, eu sunt! Dar ce-nseamnă toată mistificaţia asta? strigă provocător Wiekling, pălind.

— Sunt de la secţia operativă a Comisariatului Poporului pentru securitatea statului.

— Am ordin să vă arestez. Fiţi bun şi ridicaţi mâinile… Percheziţionaţi-l! ordonă subordonaţilor săi.

— Dar bine!… continuă Wiekling să fiarbă. Cred că e o greşeală la mijloc. Pe ce bază?

— Pot să vă comunic pe ce bază. Sunteţi învinuit de atentat la viaţa Anei Ridan.

— Prostii! Nataşa, dumneata ştii cum s-au petrecut lucrurile. Chemaţi-l pe profesor…

— Profesorul este ocupat – răspunse Nikolai intrând în sufragerie – şi m-a rugat să-ţi transmit că nu-ţi poate fi de, niciun folos. Doar el însuşi susţine acuzarea pe baza informaţiilor căpătate direct de la Ana Konstantinovna. Ultimele cuvinte ale lui Nikolai căzură asupra lui Wiekling ca un trăsnet. Deschise ochii larg, picioarele i se îndoiră de la genunchi şi se vedea ce sforţări uriaşe i-au fost necesare ca să facă primul pas spre uşă…

* * *

Trecură încă trei zile de aşteptare plină de nelinişte. Ana zăcea în aceeaşi stare (aşa cel puţin v se părea lui Nikolai) şi din nou speranţele lui făcură loc desperării. Între timp, Ridan îşi continua observaţiile, analizele, cercetările şi în fiecare zi surprindea noi simptome ale vieţii care se trezea în organismul fetei lui. Sistemul vegetativ se refăcuse. Organele de digestie începuseră să funcţioneze şi să hrănească sângele cu produsele transformărilor tainice ale proteinei, hidraţilor de carbon, grăsimilor pe care Ridan, în soluţii complicate, le introducea în stomac. Pleoapele întredeschise ale Anei, care îl speriaseră cel mai mult pe Nikolai, se închiseră în sfârşit. Tot corpul era gata pentru mişcare. Unii muşchi periferici începură să tresară de la sine, încercându-şi parcă forţele înaintea unor contractări mai puternice.

Dar niciun fel de „impuls” nu venea „de la centru”, din organele superioare de conducere. Cele mai complicate compartimente ale creierului – care conţineau în de taina gândirii, misterul conştiinţei – rămâneau fără viaţă. Era un somn adânc, fără cunoştinţă.

— Nu-i nimic, Nikolai Arsentievici – spunea Ridan. Să mai aşteptăm şi să acţionăm. N-avem niciun motiv să ne pierdem speranţa.

Biruindu-şi durerea, Nikolai începuse să-şi vadă de treburi. Izbutise să-şi aducă aminte de legătura prin radio cu prietenul din Germania, de ultima radiogramă cifrată ce-i fusese trimisă la Ufa… Descifrând textul, Nikolai se convinse că „paza în eter” era bine organizată la fascişti. E adevărat că n-au izbutit să-l prindă pe prietenul lor (de altfel un radiofonist cu experienţă, când se ştie urmărit, poate destul de uşor să-şi încurce urmăritorii) dar emisia lui era din nou bruiată, de astă dată chiar de la început. N-a apucat decât să repete, cu o siguranţă plină de nelinişte, avertismentul că fasciştii se pregătesc să atace Uniunea Sovietică, şi să transmită câteva cuvinte care continuau explicarea metodei lui Gross, începută mai înainte. Toate acestea însă nu eraţi pe deplin limpezi. Neamţul nu pomenea nimic despre refacerea de către inginerii fascişti a maşinii lui Gross şi Nikolai începuse să se pătrundă de siguranţa că explozia de la Miinchen şi-a atins scopul.

Wiekling ştia despre această explozie numai atât cât sa comunicase în presă. Ca să descifreze radiograma cifrată i-ar fi trebuit cheia, pe care nu izbutise să pună mâna. După discuţia cu anchetatorul, speriat probabil de gândul că Ana va putea să-şi revină, Wiekling îşi pierduse speranţa de a mai scăpa. N-ar fi crezut, bineînţeles, în această înviere miraculoasă, dacă nu i s-ar fi strecurat chiar în timpul primului interogatoriu anumite informaţii pe care Ridan le căpătase prin G.M. Nimeni nu putea să ştie despre aceste fapte în afară de el şi de Ana.

Anchetatorul avea impresia că Wiekling se căieşte în mod sincer de activitatea sa de spion şi diversionist – cu atâta uşurinţă se demască şi pe el, şi pe toţi cei cu care lucrase – şi la Moscova, şi la uzina din Urali. Era fiul unui mare bancher moscovit care emigrase chiar în primele zile ale revoluţiei. Numele nemţesc de Alfred Wiekling i-a ajutat să „fugă” în 1936, fără prea mare greutate, din Germania în Uniunea Sovietică. Era un truc al Gestapoului; adevăratul Alfred Wiekling, un tânăr antifascist destul de cunoscut pe atunci în cercurile intelectualităţii germane, fusese arestat în taină şi probabil ucis. Demascarea acestui truc al spionajului german ar fi fost aproape imposibilă, cu atât mai mult cu cât adevăratul şi falsul Wiekling aveau aceeaşi specialitate şi o înfăţişare asemănătoare cum rar se întâmplă. Aşa că în actele adevăratului Wiekling, pe oare le-a primit spionul, gestapoviştii n-au fost nevoiţi să schimbe nici măcar fotografia. În afară de aceasta „Wiekling trebuia să aibă rolul de rezident cu acţiune întârziată.” Mulţi ani în şir el n-a îndeplinit niciun fel de acţiuni de spionaj, singura lui misiune constând în a-şi face legături cât mai trainice în societatea sovietică şi i»-şi câştiga încrederea, ceea ce a reuşit cu mult succes. Da, a avut intenţia „să o cucerească” şi pe Ana Ridan. Şi nu numai din considerente de afaceri. Participarea la diversiunea de la uzina din Urali şi urmărirea legăturii prin radio a lui Tungusov fuseseră primele âiâsiuiii date âe către patronii lui. De nimeriseră îns pe un teren cu totul neprielnic. „Wiekling”, care se mai schimbase, acţiona în silă; concepţiile antisovietice pe care le avusese la început păliseră foarte mult în timpul vieţii duse în patrie. Dar teama de moarte era mai puternică. Crima asupra Anei, pe care o comisese într-un acces de spaimă nebună, apoi demascarea şi arestarea lui, se dovediră a fi pentru el o lovitură prea mare. „Cedând”, el mărturisi sincer tot ce ar fi putut să folosească acelora care vegheau asupra securităţii statului sovietic.

Nikolai nu-i povesti nimic din toate acestea profesorului, ca să nu-l distragă de la munca lui încordată. Nu află despre aceasta nici Nataşa. De ce ar fi trebuit să întunece Nikolai această nesfârşită şi senină bucurie care înlocuise dintr-o dată durerea ei adâncă? Ce fire fericită! Nataşa ştia să iubească simplu, să sufere simplu şi tot atât de simplu să se bucure fără să-şi tulbure simţămintele prin îndoieli inutile. Tot atât de simplu credea acum că Ana o să trăiască. Ajunsese astfel cel mai zelos ajutor al lui Ridan.

În schimb, Nikolai… Bietul Nikolai… Cât de greu suporta aşteptarea acest om atât de stăpânit, care pentru întâia oară simţise duioşia dragostei şi în mod atât de tragic o pierduse, în ce vârtej îngrozitor de suferinţe îl atrăsese soarta, zvârlindu-l de colo până colo, când amăgindu-l printr-o fericire apropiată, când dându-i lovituri mortale…

Îşi ieşise cu totul din făgaşul lui. Se scurgeau zile nesfârşit de lungi, pustii şi mohorâte. Niciodată nu se simţise atât de inutil şi de pustiit ca acum. Nu putea să lucreze. Şi nu-i putea fi de niciun ajutor lui Ridan, în afară de gărzile pe care le făcea lângă Ana atunci când o înlocuia pe Nataşa sau pe profesor. Încercase să citească. Citea conştiincios o pagină şi se convingea că nu poate să-şi aducă aminte nici măoar despre ce era vorba acolo…

Uneori încerca să se gândească la el însuşi, la comportarea lui şi nu putea înţelege ce se petrece cu el. De ce nu-i în stare să se ocupe de nimic altceva în afară de ce se referea la Ana? De ce Nataşa, de pildă, putea să lucreze, să înveţe, să rezolve probleme, să citească sau să coasă? De ce tuşa Paşa, care-şi luase asupra ei toate grijile gospodăriei, le îndeplinea fără să uite nimic, întotdeauna precis şi la timp? Doar câteva minute, când făcea zilnic curat, ea îşi îngăduia sa stea puţin lângă Ana, tăcută, sprijinindu-şi băi1bia în palmă, şi să privească atent faţa ei umbrită de o linişte de moarte… Nikolai observa uneori cum i se prelingeau lacrimi pe obraji, mistuindu-se în ridurile adânci din jurul gurii. „Se vede că într-adevăr stau prost cu nervii. Are dreptate profesorul” – conchise Nikolai. „Sau, pur şi simplu, aşa sunt eu, o fire atât de stupidă…”

* * *

Dimineaţa celei de a zecea zile începu cu o îngrămădire tulbure de nori la răsărit. Lumina cenuşie se năştea încet şi târziu. Barometrul cădea.

Ridan o trimise pe Nataşa să se culce şi rămase singur cu Ana. Noaptea, în organismul ei se petrecuse un proces furtunos de reanimare. Tresăririle izolate, care îi puneau în mişcare anumiţi muşchi se repetau tot mai intens, cuprinzându-i aproape tot corpul. Muşchii parcă-i tremurau de dorinţa de a acţiona liberi. Aceasta a durat o oră şi jumătate. Apoi, dintr-o dată, s-a întrerupt orice mişcare. Şi din nou Ana zăcea, cufundată într-un somn adânc, parcă mai adânc decât înainte…

Ridan, lângă ea, se străduia să înţeleagă ce se petrece. Era vreo etapă pe drumul restabilirii activităţii creierului sau, dimpotrivă, o răbufnire a agoniei, drumul înapoi spre moarte?…

Pe la ora zece dimineaţa norii acoperiseră tot cerul, primele săgeţi ale fulgerelor brăzdau văzduhul, copacii îmbâcsiţi de praf începuseră să foşnească salutând furtuna mult aşteptată. Începu o ploaie torenţială, cu descărcări electrice şi vânt.

Posomorit, nebărbierit, Ridan se desprinse deodată din gândurile lui apăsătoare, se îndreptă de spate, se apropie de fereastră şi o deschise larg. Mirosul amărui al furtunii se năpusti în sala de operaţii.

Cu un trosnet uscat o rafală grea de tunete se năpusti o dată cu vântul în odaie, perdeaua tremurătoare a ploii se înmuie în aur.

Ridan se apropie din nou de Ana. Şi atunci văzu… sau poate era din nou o părere: în ultimul timp ochii lui obosiţi îl trădau atât de des… Nu, văzu şi auzi un oftat adânc, care pentru întâia oară schimbă ritmul prea uniform al respiraţiei liniştite. Apoi buzele tresăriră şi se întredeschiseră puţin… Pe Nikolai îl trezi soneria telefonului, şi încă buimac de somn, puse mâna pe receptor.

— Vino aici! Şi cheam-o pe Nata! răsună triumfător în receptor glasul lui Ridan.

Nikolai înţelese. Imbrăcându-se din mers, se năpusti în sala de operaţii. Nataşa, desculţă, cu un halat pe ea, îl ajunse în prag. Fără să spună niciun cuvânt, Ridan se dădu într-o parte, lăsându-le lor locul lângă masă. Se aplecară amândoi asupra Anei, privind îngrijoraţi faţa, buzele şi genele umede, chiar atunci închise.

— Ania! rosti încet dar ferm Nataşa. Deodată pleoapele se întredeschiseră şi sprâncenele se ridicară puţin. Ana privi, îşi mută privirea asupra lui Nikolai, apoi din nou închise ochii obosită.

— Kolea! şopti ea, abia auzit. Ieşindu-şi din fire de fericire, uitând totul pe lume, Nikolai îşi lipi buzele de faţa ei, într-un sărut fierbinte, primul sărut.

Nataşa se sperie de această ieşire nestăpânită – poate nu trebuie – şi luându-i capul în ambele mâini, îl îndepărtă cu duioşie. Amândoi se uitară în urmă. Ridan nu era în cameră. Nikolai alergă în laboratorul vecin, „de plumb ’. În fundul laboratorului, sprijinit de pervazul ferestrei, Ridan, cu umerii aduşi, îşi apăsa cu amândouă mâinile batista pe faţă. Umerii îi tresăreau.

* * *

Oamenii năzuiesc întotdeauna spre fericire. Fiecare o înţelege în felul său şi fiecare în felul său caută să ajungă la ea, o urmăreşte sau o aşteaptă. Dar iată că fericirea vine şi, în câteva zile, sau chiar în câteva ore, omul se obişnuieşte cu ea, aşa cum se obişnuieşte cu bătăile pro priei sale inimi şi încetează s-o mai simtă. Aceasta este o fericire personală, izolată. Ea este trecătoare. Ar părea că nimic nu poate fi mai scump, mai preţios decât viaţa, viaţa care ne dă posibilitatea şi fericirea de a crea, de a făuri fericirea altora, de a contribui la această fericire. De câte ori n-am reuşit, aproape fiecare dintre noi, într-un fel sau altul, să scăpăm de o primejdie, să ne salvăm viaţa, dar oare mult timp a durat senzaţia aceasta de fericire a vieţii salvate? O clipă doar!

Fericirea celor din preajma lui Ridan, în schimb, era neţărmurită, vastă ca oceanul; ea cuprinse cu tărie şi pentru multă vreme sufletele lor. Fiecare simţea această fericire ca o fericire a lui personală: Ana trăia, Ana va trăi, durerea cumplită care până atunci îi stăpânise nu mai exista! Toţi se schimbaseră; se întorseseră parcă la viaţă şi chipurile lor radiau. Nu mai evitau să se privească în ochi ca oamenii înfrânţi de durere; dimpotrivă, întâlnindu-se mereu unii cu alţii, căutau aceste priviri, pentru ca din nou şi din nou să se înflăcăreze de fericire, să se îmbrăţişeze, şă-şi strângă mâinile. Începură să se iubească mai mult şi mai sincer unii pe alţii.

Dar la toate acestea se adăugase şi sentimentul că s-a săvârşit o minune. Da, minunea se săvârşise totuşi! Ceea ce înainte era imposibil, devenise posibil. Raţiunea căpătase o nouă putere asupra naturii şi minunea lui Ridan aparţinea acum omenirii. Iată de unde pornea acest ocean al fericirii. Ana nu se sculă dintr-o dată din pat.

Prima licărire de conştiinţă nu avea întreaga ei complexitate organizată de memorie. Era numai o simplă percepere, o viziune. Şi o nesfârşită slăbiciune a muşchilor, a nervilor. După primul cuvânt, mai mult ghicit decât auzit de Nikolai, Ana căzu din nou în neştire şi în somn. Peste şase ore deschise iarăşi ochii. Acum în ei se citea teama, iar respiraţia trăda emoţia.

— Unde-i P!… Asta era tot ce reuşi să audă tatăl care se aplecase deasupra ei.

Înţelese. Pe scurt, în două-trei fraze, îi povesti ce era mai important despre Wiekling. Ana se linişti. Ridan nu-şi slăbea nici pentru o clipă vigilenţa. Cu atât mai mult acum nu putea admite niciun fel de greşeală, nu putea admite complicaţii. Garda lângă Ana nu înceta, funcţionând zi şi noapte. Ca şi mai înainte, în fiecare zi i se făceau toate analizele. În fiecare dimineaţă, Ridan şi credincioşii săi colaboratori, Vikentie Sergheevici şi Ivan Lukici, o cercetau cu atenţie, o palpau, o ascultau, strângeau şi îndoiau, pipăiau corpul slab al Anei, înţelegând complexitatea atât de subtilă a proceselor lui interioare şi luând toate măsurile când constatau că ceva nu e în regulă. După o altă săptămână, Ana începu să meargă. Peste două săptămâni coborî pentru întâia oară în grădină. Analizele şi cercetările fură întrerupte. Refacerea ei decurgea energic şi destul de repede. De îndată ce Ana prinse destule puteri, Ridan îl chemă pe anchetatorul care aştepta de mult acest moment, pentru a căpăta informaţiile de care avea nevoie direct de la victimă. Atunci, pentru prima oară, toţi cei din casă aflară de la Ana toate amănuntele întâmplării tragice de pe Ufa.

După întrevederea Anei cu anchetatorul, Nikolai îşi aştepta cu nerăbdare rândul să facă de gardă. Nu se mai putea stăpâni. Dar până acum nu-şi spuseseră niciun cuvânt despre ce era mai important. Se străduia chiar să-şi ascundă privirile care se umpleau de atâta duioşie ori de câte ori se opreau asupra ei. Dacă era necesară această rezervă, Nikolai nu ştia. Dar nu putea să o tulbure. Ridan îi interzisese de la bun început să-i amintească de Wiekling, de catastrofa de pe Ufa… Acum însă nimic nu-l mai împiedica. Seara se scurgea încet. Nikolai şedea în sufragerie singur. Cu ziarul în faţă, şi se gândea ce să-i spună Anei… Pe la ora zece, Nataşa ieşi din camera ei în halat, cu prosopul pe mână, şi îl privi mirată pe Nikolai.

— Ce aştepţi, Kolea? Nu mai e nevoie să facem de gardă. Nu ţi-a spus Konstantin Aleksandrovici?

— Nu, nu mi-a spus nimic – răspunse Nikolai şi Nataşa, observându-i amărăciunea, îi zâmbi încurajator.

— Intră, ai o jumătate de oră la dispoziţie. Până îmi fac eu baia…

Nikolai se apropie tăcut de pat, şi o privi ţintă în ochi. I se părea că Ana i-a ghicit gândurile şi-l cheamă. Ana tăcea. Apoi îi întinse mâna… chiar asta era mişcarea pe care el o aştepta. Luă mâna slabă, subţire, cu degetele lungi, fine, îşi lipi obrazul de ea şi-o sărută. Cu ochii ei mari, întunecaţi, Ana îl privea serios şi deschis, vrând parcă să surprindă ceva de necuprins. Se ridică în sfârşit în capul oaselor şi-şi cuprinse genunchii cu braţele.

— Nu i-am povestit astăzi tot anchetatorului – spuse ea. Am ascuns ceva, dar el n-avea nevoie de asta… De altfel e o chestiune care numai pe noi ne priveşte… Atunci când am adormit, acolo, în spatele tufişurilor, înainte de venirea lui Wiekling, am avut un vis. Se făcea că stau în apă, iar lumina era atât de orbitoare încât nu puteam să deschid ochii şi nu ştiam încotro să merg. Îmi era teamă şi te-am chemat. Dumneata ai venit, m-ai luat în braţe, m-ai dus pe mai… şi mi-ai spus: „Uite, aşa o să mergem împreună… Toată viaţa împreună…” Când mi-am revenit, asta mi-am amintit mai întâi. — Aniutka, draga mea, este doar acelaşi lucru pe care şi eu voiam să ţi-l spun!

Sărind în picioare, o luă în braţe, învelită în pătură, o lipi de pieptul lui şi, sărutând-o, o purtă prin cameră. I se părea că este imponderabilă.

— Aşa a fost, Ania?

— Aşa, Kolea! Deci… pentru totdeauna?

— Pentru totdeauna, Aniutka!

— Şi eu… pentru totdeauna! Iar acum, aşază-mă înapoi pe mai şi pleacă! Pentru astăzi ajunge! Da?… Kolea, dragul meu, sunt fericită!

— Şi eu, Ania. Somn uşor… Ieşi aproape în fugă din cameră, simţind acum şi el nevoia să rămână singur.