Păstorul unor oi, pe lângă turma sa

Avea un cal și un măgar.

Din întâmplare el găsește o harșa,

Cusută tot în fir și în mărgăritar.

Harșaua, precum știu acei ce merg călare,

Se cade calului spre înfrumusețare.

Păstorul însă-au socotit

Că calul e destul de fire-mpodobit

Și au găsit cu cale,

Stăpân fiind pe ale sale,

Să puie pe măgar harșaua delicată.

Dar au ieșit în faptă

Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă

Și nedeprins a fi-mbrăcat,

Cu scumpa lui harșa în bahnă au intrat;

S-au tăvălit, s-au răcorit

Și chiar ca un măgar de glod plin au ieșit.

Din fabulă e lămurit,

Cum că păstorul au greșit,

Iar el o da la întâmplare.

Eu însă socotesc: că calul, deși are

Nărav de tăvălit când este asudat,

Dar nu se bagă-n glod, și cum s-au ridicat

Îndată de pe el tot colbu-i scuturat.