Un lup odată au intrat,

De frică, nu de voie bună,

Scăpând viața, la un sat.

El se gonea din urmă

De către vânători cu puște înarmați

Și câini întărâtați;

Iar un așa alai să nu dea Dumnezeu

Nici la vrăjmașul meu.

În deznădăjduire,

Sărmanul lup căta oriunde mântuire

Și, întâlnind pe un motan,

Prieten de mai an,

Îi zice: "Frățioare!

Tu nu știi undeva aici a mea scăpare?"

— Ba știu — răspunse el — aleargă la Trifan,

Că este foarte blând și milostiv țăran.

— Oh! nu pot, către dâns' sunt tare vinovat,

Căci astă-iarnă lui vițica i-am mâncat.

— Apoi dă fuga la Arvinte,

El este un țăran și vrednic și cuminte.

— Cu dânsul iarăși sunt smintit,

Pentru c-adeseori lui oi am spârcuit.

— Așadar ce să faci? La vornicul bătrân

Aleargă, că e bun și primitor român.

— Nici la acesta n-am obraz,

Lui an cu niște miei i-am fost făcut necaz.

— Apoi dar, cumătre, nu-i bine.

Și ce nădejde ai aice pentru tine,

Când tu cu toții ești stricat

Și numai singur vinovat:

Culege dar ce-ai semănat!