Un sărăiman poet odat-au reclamat

Asupra unui om prostuț, dar prea bogat;

Iar jaloba-i era în chipul următor:

— Tu, al Olimpului atotstăpănitor,

Și preste zei mai mare zeu,

O, Joe preaslăvite!

Ascultă glasul meu,

Ia sama la a mea smerită rugăminte:

Cu ce ți-am greșit eu,

De mă găsesc atât

De soartă prigonit,

Încât nu am nici casă,

Nici lingură, nici masă.

Și singura-mi avere

E numai în părere;

Când dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie,

Bogatul în trufie,

De-a lui închinători fățarnici ocolit

Și pentru interes adesea măgulit,

În desfătare el se află tot voios,

Gras, gros și sănătos;

Iar eu, ca vai de mine,

Sorb inspirație și-o mistuiesc cu rime

Prin care, cum au zis un frate-n poezie,

Nu poți scăpa măcar de-o mică datorie.

— Destul! Am înțeles,

Lui Joe au răspuns,

De jaloba-i pătruns.

Dar cum nu jedeci tu, că singur ți-ai ales

Din bunurile lumii

Al slavei falnic nume,

Și scrierile tale în veacuri viitoare

Vor fi nemuritoare;

Iar desfătarea lui e numai pe viață.

Și când el ar avea o minte mai isteață,

Atuncea ar cunoaște

Și-ar plânge mai amar a sa nimicnicie;

Fiindcă cel ce naște

Plăcuta poezie

E mult mai însemnat

Decât un nătărău bogat.