Cu o prăjină mare,

Țăranul gâște de vânzare

Mâna la târg.

Și drept să zic:

În cârdul gâștelor, spre buna îndemnare,

Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.

(Dar unde de câștig sau pagubă s-atinge,

Nu numai gâștele, și omenirea plânge.)

Eu nu vinovățesc țăranul nicidecum;

Iar gâștele altfel aceasta judeca

Și, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,

Așa striga:

— A! Ce necaz, ce osândire!

Asupra gâștelor ce crudă prigonire!

Privește, un țăran cum bate joc cu noi;

De astă-noapte el ne mână denapoi.

Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte

Că are datorie a ne arăta cinste;

Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit

Ce Capitolia din Rom' au izbăvit!

Romanii, mulțămiți, au pus și sărbătoare,

Pentru așa a lor prea vrednică urmare.

— Și voi tot cu aceasta vreți

A lumii slavă să aveți?

Au zis acel drumeț.

— Strămoșii noștri...

 — Știu,

Dar eu la vorba mea să viu:

Ce faptă vrednică voi ați făcut în lume?

— Nimica, însă noi...

— Că numai de fripture voi

Sunteți și bune.

Lăsați dar pe strămoși în pace:

Cu fapta e cinstit acel care o face.

Această fabulă a lămuri se poate,

Dar gâștele să nu se-ntarte.