Un teișor crescut sub deal, în depărtare,

Odată blestema norocul de uitare,

Așa zicând:

— Ce fericiți stejarii sânt!

Din fire înzestrați,

Puternici ei și nalți,

Văd lumea cea frumoasă,

Aproape stau de soare;

Iar eu, o! soartă ticăloasă!

Aici în depărtare

Viața-mi am urât.

El bine n-au sfârșit

Și s-au stârnit furtună, vânt

Și cerul s-au întunecat

Și fulgerul au scăpărat.

Prin nouri tunetul se răsturna, trăsnind,

Și risipind

Acei mai mari

Stejari!

Iar teiul de sub deal era nevătămat.

Atunci el s-au trezit că este vinovat

Și mulțumind, au zis așa către noroc:

— Apărătorul meu! Eu de acum te rog

Ca parte liniștii să dăruiești tu mie

Și traiul depărtat, drept pravilă să-mi fie,

Pentru că am văzut prea bine

Că cei ce stau la înălțime,

Măcar de sunt și mari

Și tari,

Dar pică la pământ

De vânt.