PSALMUL 105 

Rugațî-vă Domnului, că-i dulce, Că i-i mila din veci, de pre-atunce. Cine va putea spune de Domnul, De puterile lui, în tot omul, Să-i vestească laudele toate, Ca să să-nțăleagă preste gloate? De-aceia va hi mare ferice Ce vor feri giudeț să nu strice Și vor face dereptate-n lume, ’N toată vremea, să-ș facă bun nume. Adu-ț, Doamne, și de noi aminte Întru bună vrere de mainte Și ne cercetează-ntr-agiutoriul, Să ne dai cu bine de tot sporiul. Să vedem aleșii tăi în bine Și să ne veselim cum să vine, Cu gloata ta s-avem bucurie, Laudă să-ț avem de moșie. Greșitu-ț-am și noi denainte Cu părinții noștri de mainte, Făcut-am nainte-ț strâmbătate Și nu vrum să facem dereptate. A noștri părinț nu-nțălesese 

În Eghipet a tale ciudese Ce-ai făcut cu dânș într-acea țară, Și mila ta cea multă uitară. Și te mâniară-ntr-acea oară, Suindu-să-n mare cu pohoară. Și i-ai mântuit cu al tău nume, De țî s-au vestit puterea-n lume. Marea Roșii îngrozâș să sece, Vad uscat să stea pănă vor trece. Și i-ai petrecutu-i preste-arină Ca pentr-o pădure fără tină Și i-ai scosu-i de ce le-au fost greață, De la mâni de pizmaș, pre povață. Ceia ce le făcea supărare Apa i-au acoperit din mare, De n-au scăpat unul de poveste Să-ntoarcă la urmă să dea veste. Și-i crezură svintele cuvinte, Și-i cântară laudă-nainte. Lucrurile lui de sârg uitară Și pre sfatul lui nu s-așezară. Și-i gingășiia pentru bucate În pustie, făcând răutate, Ispitind pre Dumnezău la sete. Și i-au adăpat fără scumpete, Trimițându-le sațâu în suflet. Ce ei mâniară-l cu rău cuget Pre Moiséi1, gâlcevind în gloată, Împutându-i în tabăra toată 

1 Pronunțat Mo-i-. 

Căce i-áu dat Domnul preuțâie Lui Aáron într-a sa svinție. Și prin ce le-mputară cuvântul, 

Să desfece de-i sorbi pământul Pre Datan și Aviron cu totul, Și pre vinovaț i-au arsu-i focul De prin cățâi, cădind cu tămâie, Ne-având treabă ei la preuțâie. Și-n muntele lui Hóriv vărsară Vițăl cioplit, de i să-nchinară. Și-i mutară slava, fără treabă, În chip de vițăl ce paște iarbă, Și de Dumnezău n-avură știre, Ce le era Domn de mântuire, Ce-au făcut pentru dânșii ciudese Prin Eghipet, minuni, semne dese, Și prin țara lui Hamos prin toată, Prin Marea cea Roșii semne gloată. Și vru Domnul în pripă să-i piarză Cu ceia ce nu vrură să crează, De nu vrea sta1 Moiséi2 pre rugă, Ce l-au ales adevară slugă, Să-l întoarcă de cătră mânie, Că-i vrea pierde3-n pripă cu urgie. Și țara dorită defăimară, Că-n samă cuvântul nu-i băgară, Și-n sălașele lor morcotiră, Glasul Domnului nu-l socotiră. 

1 ar fi stat.

2 Pronunțat Mo-i-.

3 ar fi pierdut.

’

Și-ș rădică preste dânșii mâna, Să-i dărâme, să zacă ca tina Prin pustie, și să le oboară Sămânța-n limbi ca nește ogoară, Și prin țări departe să-i rășchire, Să-i destrame ca pre nește hire. Și lui Veelfegór îi jărtviră, Idol spurcat, de să zăciuiră. Și mâncară jărtve de la morțâi, De să pângăriră-ntr-înș cu toțâi. Și pre Dumnezău îl mâniară În pângăriciuni-ș ce lucrară. Și căzură la război de armă, De pieriră mulț fără de samă. Și certă Fínees vinovațâi, De-ngrozî cu dânșii și pre alțâi. Și le fece despre Domnul pace, De-i opri să nu pieie de lance. Și i s-au socotit de la Domnul În rod de rod nainte-a tot omul, Ce i-au dat cu uríuc preuțâie Pănă-n veac pre rudă să ș-o țâie. Mâniară-l la apa de sfadă, De pățî printr-înș Moiséi dosadă, Căce lovi-n piatră cu toiagul, Cu mânie între tot șireagul, Că nu s-au socotit în cuvinte, Amărându-l, scoțându-l din minte. Și ce le-au zâs Domnul n-ascultară, Sa piarză pre păgânii din țară, Ce să mestecară în tot rodul 

Cu păgâni, luându-le izvodul. Și pregiur ciopliții lor slujiră, Pregiur idoli, de să rătăciră, De-ș giunghiară cuconii de sfară Dracilor, vărsând sânge prin țară. Sânge nevinovat, feț și fete, De-ș cuconii da fără scumpete. Făcându-i cu hananeii sfară Idolilor, lucru de ocară. Țara lor de sânge fu cruntată Și de lucrurile lor spurcată. Și-ș urgisi Domnul de la față Oamenii și moșia cu greață, Și i-au datu-i a pizmaș pre mână, Supt putere de limbă păgână. Și pizmașii lor îi asupriră Supt mânule sale, de-i smeriră. Că i-au izbăvitu-i de ori multe, Ce ei l-au amărât cu sfat iute, De i-au zgârcit răutatea-n gârbă. Ce Dumnezău le-au căutat de scârbă Și le-au auzâtu-le de rugă, Văzându-i în greu din vreme lungă, De giurământ ș-au adus aminte, Căindu-să cu milă herbinte. Și i-au datu-i să fie-n cruțare, Cu ieftinătatea sa cea mare. Și-n robie le-au datu-le s-aibă De cătră toț iușor și oslabă. Și tu, Doamne Dumnezău, ne scoate Și ne strânge din limbile toate, 

Să-ț mărturisim de svântul nume, Să să ducă vestea preste lume De lauda ce ti-om lăuda-te, 

Fălindu-ne-ntr-a ta bunătate.

Binecuvântat ești, Doamne svinte.

Domnul lui Izráil de mainte.

Și gloatele toate să grăiască, Bună cuvântarea să-ț trăiască.