PSALMUL 106 

Rugațî-vă cu dulce la Domnul, Că i-i mila din veci pre tot omul. Izbăvițâi Domnului grăiască, Ce i-au scos din mână vrăjmășască, Și di prin țări i-au scosu-i la urmă, De i-au adunatu-i la o turmă, Din răsărit și din scăpătate, Din séver și din mări de departe. Rătăciț în pustii, fără vlagă, Cercând cale de oraș, să margă Să-ș găsască loc de lăcuință, Flămânz și-nsătaț, de ticăință Sufletele lor într-înș săcasă, Cercându-ș lăcuință de casă. Și strigară la Domnul, în scârbă, De le greul iușură din gârbă, Și i-au scosu-i la cale direaptă, Să-ntre-n lăcuință așezată, Să-ș mărturisască la tot omul 

Minunea și mila de la Domnul. C-au săturat suflet de la lipsă, Suflet flămând masă dulce-i tinsă, Ce ședea la umbră-ntunecată, 

Loc de moarte, lipsă ferecată.

Prin Domnul cuvânt ce-i mâniară,

Cel de Sus în sfat ce-ntărâtară

Cu sălbătăcia cu cea crudă, De li s-au zgârcit inema-n trudă, Că i-au împresurat nevoi multe Și nu era cine să le-agiute. Și strigară la Domnul cu jele, Și i-au scosu-i de la nevoi grele, Din tunerec de umbră de moarte, Și le-au frânt obezâle din toarte, Să-ș mărturisască la tot omul Minunea și mila de la Domnul. Că le-au porț zdrobitu-le de-aramă, Cu răteze tare fără samă. Și i-au luat din calea cea strâmbă,

’

Că prin fărălegi pățâia scârbă, Cât sufletul lor dobândi greață De toate bucate ce-s de viață, Și s-apropiară-n pragul morțâi, De era de-a pierirea cu toțâi. Și strigară la Domnul cu jele, Și i-au scosu-i de la nevoi grele, Că le-au trimis cuvântul său Domnul, De-au tămăduit într-înș tot omul. Și i-au scosu-i dintr-á lor pierzare Cătră viața cea cu așezare, Să-ș mărturisască la tot omul 

Minunea și mila de la Domnul, Să-i jărtvască jărtva cea de hvală, 

Să-i spuie de minuni, de tocmală. Carii umblă-n corabii pre mare, 

De-ș fac lucrul preste genuni tare, Aceia i-au văzut de minune 

Ce-au lucrat Dumnezău în genune. Zâsă de să fece vânt cu bură,

’

De rădică val de necătură, Pănă la ceri îi suia cu unde, 

Și-i pogorâia-n gios să-i afunde. Sufletele lor în greutate 

Să topiia beț de răutate, Că-ș ieșiră și din țălepciune, 

De te lua de dânșii minune. Și strigară la Domnul cu jele, 

Și i-au scosu-i de la nevoi grele. Vânturilor zâsă de-ncetară 

Și undelor de să alintară. Și le păru bine că trecură 

Valurile toate de tăcură. Și i-au îndereptatu-i cu pace 

Domnul, spre liniștea ce le place, Să-ș mărturisască la tot omul 

Minunea și mila de la Domnul. Și-n săbor de gloate să-l rădice. 

Și-n scaun de bătrâni să-i ferice, C-au prăvălit apele să sece 

Ș-au pustiit izvor de-apă rece. Țară roditoare-n sărătură 

S-au schimosâtu-să din făptură, 

Pentru răutăț ce făcea-n țară Lăcuitorii cei cu ocară. Iară pustia cea secetoasă I-au dat Domnul de este apoasă. Și pământul cel fără de apă De izvoară răci nu să mai scapă. Gloata sa cea flămândă și sacă O descălecă-n țară buiacă, De ș-au făcut orașe și sate, Și țarini, și vii cu bunătate. Și-ș feceră vipturi s-aibă-n viață Cu bișug de roadă cu dulceață. Și i-au blagoslovitu-i să crească, Și-n dobitoc să să-mbogățască. Ce ei să micșurară-n scădere, Petrecând cu grije și durere, Cât boierii lor să defăimară, Și s-au vărsat preste dânș ocară, Purtându-să-n cărări rătăcite Și smintind de la căi fericite. Ce Domnul mișelului agiută Despre mișelătatea cea multă, Că i-au pus ca turmele chiline, Pre moșii în rând, cum li să vine. Le vor vedea direpții de viață Și să vor veseli cu dulceață, Și-ș vor pune mâna preste gură Necurațâi ce le sunt cu ură. Cine-i înțălept, să să păzască Și acestea să le socotească, Mila lui Dumnezău să-nțăleagă, Cu cuget bun și cu minte-ntreagă.