Inema mea mi-i, Doamne, gătată,

Mi-i inema gata de te-aștaptă,

Ca să-ț cânt într-ă mea, Doamne, slavă.

Scoală, slava mea, fără zăbavă!

Scoală-te, psăltire și dulceață!

Iată că m-oi scula demineață

Și ț-voi mărturisi, Doamne,-n gloate,

Cântându-ț prin limbile prin toate,

Că mila ta ceriuri covârșește 

Ș-adevara-n núori să lățește.

Și preste ceri, Doamne, tu te-nalță,

Să te vază toată lumea-n față,

Și slava ta preste tot pământul

Să rămâie, cum ț-ai dat cuvântul.

Pentru iubiții tăi ce ți-i milă, 

Să-i izbăvești de greu și de sâlă,

Cu mâna ta, Doamne, cea direaptă,

Și să mi-asculț cu milă-ndurată. 

Dumnezău ș-au grăitu-ș în svântul

Și nu-ș-va schimba-ntr-ált chip cuvântul: ’

„Rădica-m-oi să-mparț cu măsură
Síhem cu moșíi, fără trăsură,
Și valea de șetre pre hotară
O voi măsura de s-a ști-n țară“.
Că mi-i al mieu Galaad cel tare,
Și Manasíi gata cu oști mare,
Și Efrém îi al mieu la năvală,
Lângă cap, de mi-i de sprejineală. 

Iuda1 mi-i domn de-mpărățește,

Moáv2 pregiur căldări îm slujește,

Edóm mi-a sluji la-ncălțăminte,

Ca-n zâlele cele de mainte.

Și filistimenii cu credință

Mi să vor pleca cătră priință.

Cine m-a-ntiri cătră cetate,

Să hălăduiesc cu greutate?

Sau cine să-mi vie cu grea toană,

Pănă la Edom să mă ia-n goană?

Fără numai tu, Dumnezău svinte,

Când ne vei urni de denainte

Și nu ni-i ieși la oaste-n frunte,

Ce ne vei lăsa cu sudori crunte.

Dă-ne, Doamne, agiutori în scârbă,

Să ne iușurăm greul din gârbă,

Că omul înzădar să trudește

În tăria sa de să oștește.

Ce cu Dumnezău să facem oaste,

Că-i va lovi pre pizmaș din coaste,

Și-i va da Dumnezău de ocară,

De vor fi defăimaț preste țară.