Pănă când, milostive, nu-ț aduci aminte,

De mă uiț cu totul, o, Dumnezău svinte?

Pănă când, milostive, ț-ascunz svânta față 

De mine, ticălosul, cu destulă greață?

Pănă când îm voi pune sfaturi în biet suflet,

Zua durori, și noaptea inemă-n greu cuget?

Pănă când s-a nălța-să vrăjmașul cu scârbă,

De va să mi să suie să să puie-n gârbă?

Ce te milostivește, o, Dumnezău svinte,

De mi-auz mișea rugă, mișele cuvinte,

Cugetul îm svințește, ochii luminează

Dintr-a ta strălucoare de senină rază.

Să nu adorm în somnul de a doua moarte,

Să nu râză vrăjmașul, să zâcă că-m poate.

Că ceia ce-m fac scârbă și grea supărare

Le-ar fi de bucurie să fiu de pierzare.

Ce mila ta cea svântă mi-i de bunătate,

Mi-i nedejde și razăm despre greutate.

Bucurie m-voi face și inemă bună

De a ta biruire, cântând împreună.

Dentr-a ta bunătate, carea-m vei trimite,

Ca să-ț cânt svântul nume, o, Dumnezău svinte.