Zâsă întru sine cel fără de minte,

’Ntr-a sa nebunie, deșerte cuvinte.

Zâsă că nu este Dumnezău să vază,

Să le ia de samă cine ce lucrează.

Că scăzură céi buni, răii să mulțâră,

De stricară lumea și o împuțâră.

Ce Domnul din scaun preste toț prăvește,

De le înțălege cine ce gândește.

De cugetă bine și cearcă de Domnul, 

Plinindu-i porunca, vede pre tot omul.

Când să pornesc răii de sunt fără treabă,

Atuncea-i de dânșii o nedejde slabă,

Când nu-i pănă-ntr-unul spre bine să margă,

Când să detorniră-n volnicie largă,

Ț-ar putea-nțălege svintele cuvinte,

Carii fac greșele, că sunt toț cu minte.

Și să nu-ț mănânce oamenii cu pâine,

Ca să-i concenească de astăz, de mâine,

Fără de sâială și fără de frică,

Negândind de Domnul nice-ntr-o nemică.

Pentr-aceea, Doamne, le trimite spaimă,

Când nu le-a hi-n veste, să bage de samă.

Că tu, Doamne svinte, în ruda direaptă

Ț-gătez lăcuința, carii drag te-așteaptă.

Că ei, bogătașii, pre meser defaimă,

Ce Domnul l-a face bogat fără samă,

Trimițând putere de la Sion s-aibă, 

Să-ș facă izbândă turma lui cea slabă.

Să o-ntoarcă Domnul din plean și din pradă

Gloata sa cea svântă într-a sa ogradă.

Să să veselească Iacov în tot șirul,

Cu toț credincioșii ce-are Izrailul.