Mărturisiț pre Domnul*,

Că-i bun cătră tot omul,

Și mila lui trăiește

Pre veci de să lățește.

Vă mărturisiț tare

Lui Dumnezău ce-i mare

Și-i spuneț dereptatea

Pre veci în toată partea.

Celúia ce domnește

Preste domni, de-i sporește,

Mila lui cea nălțată

Pre veci îi măsurată.

Ce-au făcut minuni mare,

Daț veste de dâns tare,

Că i-i mila vestită,

Preste veci socotită.

7.

Ce-au fapt ceriul cu gândul

De-ș țâne-ntreg tot rândul,

Cu mila sa cea mare,

Ce-i în veci pre-așezare.

Ș-au închegat pământul

Dintr-apă cu cuvântul,

A lui milă să știe

Că-i cruțată-n vecie.

Făcut-au lumini mare,

De dau raze și zare,

Cu a sa milă svântă

Ce stă-n veci fără smântă.

Soarelui i-au dat s-aibă

Să facă zuă albă,

Să sloboaze lucoare,

Prin milă stătătoare.

Preste nopț au pus lună

Cu stelele-mpreună,

Mila sa să-ș arate

Pre veci cu bunătate.

Ce-au bătut în Eghiptul

Toată pârga și viptul,

Că i-i mila de-atunce

Preste veci cu gând dulce.

Ce-au scos izrailtenii

Dintre toț eghiptenii,

Făcându-ș în veci nume

De milostiv pre lume.

Cu mâna sa cea mare,

Cu brațul său cel tare,

Preste veci să-ș arate

Mila de bunătate.

C-au desfăcut prin Mare,

Prin cea Roșie, cărare,

În veci ca să-ș ivască

Mila dumnezăiască,

De-au trecut prin genune

Izrail cu minune,

Mila să-i țâie minte

Preste veci înainte.

Ș-au răsturnat în mare

Pre Faraon cel tare,

Cu cât i-au fostu-i sâla,

Să-ș arate-n veci mila.

Și gloata sa cea svântă

Ș-au purtat fără smântă,

Prin locuri de pustie,

Făcând milă-n vecie.

Struncinat-au crai mare,

Război dându-le tare,

Mila duimnezăiască

Preste veci să-ș vestească.

Și ucisă crai bóinici,

Făcând pre-ai săi sfobodnici,

Cu mila sa cea mare,

Necuprinsă-n hotare.

Pre Sion Amoreanul

L-au ucis cu tot neamul,

Prin milă-ndurătoare,

Ce-i în veci stătătoare,

Și pre Og uriașul

L-au rumpt cu tot sălașul,

Mila dumnezăiască

Cu noi să văcuiască.

Țara lor cea sămață

Au dat să și o-mparță,

Mila lui să să vază

Preste veci lăsând rază.

Să o măsure-n șirul

Șerbul său, Izrailul,

Ca să-i fie moșie

Prin mila sa-n vecie.

Că la loc de durere

Ni-i Domnul mângâiere,

Și mila lui cea largă

Preste veci tot stă-ntreagă.

Și când ne vine greul,

Ne scoate din tot răul,

Că Domnul gând bun poartă

În veci pentr-a sa gloată. 

Care dă hrană-n țară,

De iarnă și de vară,

Și trimite dulceață

Cu milă-n veci de viață. 

Și să daț mulțămită

Lui Dumnezău priimită,

Că ceriul și pământul

Cruță-n veci cu cuvântul.