La apa Vavilonului, 

    Jelind de țara Domnului, 

Acoló șezum și plânsăm 

    La voroavă ce ne strânsăm, 

Și cu inemă amară, 

    Prin Sion și pentru țară, 

Aducându-ne aminte, 

    Plângeam cu lacrămi herbinte. 

Și bucine ferecate 

    Lăsăm prin sălci aninate, 

Că acoló ne-ntrebară 

    Aceia ce ne prădară

Să le zâcem viers de carte

    Într-acea streinătate,

Ca-n svânt muntele Sionul

    Cântări ce cântam la Domnul. 

Ce nu ni să da-ndemână 

    A cânta-n țară streină. 

De te-aș uita, țară svântă, 

    Atuncea să-mi vie smântă, 

Și direapta mea să uite 

    A schimba viers în lăute! 

Și să mi să prinză limba 

    De gingini, jelindu-mi scârba, 

De te-aș mai putea uita-te, 

    Ierusalim cetate, 

Nainte de nu te-aș pune 

    În pomene-n zâle bune. 

Să nu uíț, Doamne svinte, 

    De Edom ce-au zâs cuvinte 

Svintei cetăț împrotivă, 

    Cu rău din gură zlobivă : 

„Răsâpițî-i zidiuri nalte, 

    Deșertaț de bunătate!“ 

Tu, fată vavilonească, 

    Răul va să te tâlnească! 

Va fi ș-acela-n ferice 

    Ce-ț-va veni să te strice, 

Că țî să va-ntoarce darul, 

    Cum ne-nchini tu cu păharul, 

Când cuconii tăi de ziduri 

    Vor zdrobi-i ca nește hârburi.