Ferește-mă, Doamne, de primejde,

Că pre tine am de-m ești nedejde.

Și eu am zâs și zâc, Doamne svinte,

Tu-m ești Dumnezăul de mainte.

Și bunătatea mea nu-ț lipsește,

Că tu ai destul, de-ț prisosește.

Svinților tăi ce-s în tot pământul

I-ai minunat, căce-ț țân cuvântul,

Și deși pat nevoaie și scârbă,

De sârg le iei nevoia din gârbă.

Iară răii, Doamne, nu-i vei strânge

Adunarea lor cea cruntă-n sânge,

Nice cu rostul tău le vei zâce

Numele lor, să-i țâie ferice.

Domnul m-este ocină direaptă

Ș-a păharului mieu ce m-așteaptă.

Tu ești, Doamne, ce-m întorci pre soarte

Ocina mea în semnele toate,

De mi s-au venit funi în părț late,

Cu fruntașii în rând măsurate.

Că moșia mea este stâlpită,

De pre uric în semne-ntărită.

Blagoslovit să fii, Doamne svinte,

Ce mi-ai datu-mi știință și minte.

Mă certară din zî pănă-n noapte

Rărunchii miei, ce tu mă vei scoate.

Că eu te văz în tot ceasul gata

De mă sprejinești, Doamne,-n direapta. 

Pentr-aceea îm fac voia bună, 

Cu inemî, cu voaie-mpreună.

Și trupul mieu, mărgând la odihnă,

S-a răposa cu nedejdea plină.

Sufletul mieu n-ii ⁹ lăsa-n zăbavă

În iad să stea, ce-l vei scoate-n slavă.

Nice vei da trupul să să strice

A svântul tău ce i-ai dat ferice.

Mi-ai arătat căile de viață

Și m-ii ¹⁰ veseli cu svânta-ț față.

Din frâmsețea ta cea din direapta

La sfârșit vei da celór buni plata.