Iubi-te-voi, Doamne, că tu-m ești putere*.

Mi-i Domnul vârtute-n vreme de cădere, 

Și mi-i de scăpare și de mântuință

Dumnezău, ce-m este nedejde-n credință

Cu scutul îm este la ceas de năvală

Corn de mântuință și de sprejineală.

Lăudând pre Domnul îl voi striga-n treabă,

Și de toț pizmașii mă va scoate-n grabă.

Și când mă-mpresoară greutăț de moarte,

Râuri de păcate de-mi turbură foarte,

Și cu durori iadul când mă ocolește,

Cu lațuri de moarte de mă ovilește,

Cătră tine, Doamne, strig cu jele multă,

O, Dumnezău svinte, tu vin de mi-agiută. 

Și să mi-asculț glasul din svânta ta casă,

Mișaua mea rugă nainte-ț să iasă.

Să ț-între-n ureche glasul mieu de rugă,

Să nu duc pedeapsă preste vremea lungă.

De tine pământul tremură de frică,

Dealurile, munțâi pier ca o nemică.

Ție toată lumea cu frică ț-slujește,

Și de-a ta mânie fumul să lățește.

Fața ta cea svântă cu foc pistrelează,

Cărbuni de la tine s-aprind de dau rază.

Ție țî să pleacă ceriul și te-ascultă,

Când pogori în țară, și stă-n groază multă.

Lumina scripește supt svinte-ț picioare

Cu negură groasă de grea strălucoare.

Când ai să faci cale unde ți-i cuvântul,

Ai heruvimi gata de-s repez ca vântul.

Pus-ai întunerec de-ț ascunz lumina,

Cu sălaș de ape ce-ai făcut cu mâna.

Și pre denainte-ț nuorii fac cale, 

Cu ploaie aprinsă curând ca o vale.

Piatră cu jeratec, cu foc împreună,

Cu multă tărie Domnul din ceri tună.

Da-ș-va de sus glasul, săgeț va trimite,

Greșiții să-ș moaie inemi împietrite.

Pre pizmaș goni-i-va cu fulgere multe

Și le va da spaimă cu săgeț mănunte.

Mările săca-va de s-a vedea fundul,

Apele fugi-vor de-a rămânea prundul,

De îngrozâtură și de grea-nfocare

Ce-a să slobozască Domnul cu suflare.

Ce tu, Doamne svinte, la ceas de năvală

De sus îm trimite a ta sprejineală.

Și mă ia la tine de la ape multe,

Trage de mă scoate de la vrăjmaș iute,

Ce mi-i cu urgie, și mă sârguiește

La zî de nevoaie, și mă sprejinește.

Svinția-ta, Doamne, îm ești razăm tare,

M-ai scos la lărgime, loc de alintare.

M-ii1 scoate la tine, dărui-m-vei plată

Pentru dereptate, și milă bogată.

Și mânulor mele vei da curățâie,

Să iau de la tine dar cu bogățâie.

Și căile tale celea ce-s de viață

Să le păzăsc bine, cu multă dulceață.

O, Dumnezău svinte, și nu m-oi abate

Dintr-a ta poruncă, să mărg în păcate.

Giudețele tale îm sunt toate-n față,

A ta dereptate o țâi cu dulceață. 

Și eu pentru tine voi fi fără vină,

Ferit de greșeală și curat de tină.

Și mă voi feri-mă și de strâmbătate,

Pentru să-m dea Domnul după dereptate.

Și mânulor mele după curățâie,

Naintea sa Domnul să-m dea bogățâie.

Cu preacuviosul, cuvios ți-i face,

Cu nevinovatul, ț-va fi viața-n pace.

Iară cu aleșii, bun te vei alege,

Cu cel îndărăpnic, ti-i strâmba din lege.

Că oamenii sméreni, carii n-au mândrie,

I-a mântui Domnul și le-a da tărie.

Iară ochii cei nalț a sămeț și falnici

Îi va smeri Domnul ca nește neharnici.

Și tu, Doamne svinte, îm trimiț lumină,

De-m luminez față cu rază senină.

Ș-al mieu întunerec dobândește rază 

Dintr-a ta lucoare ce străluminează.

Și de la primejde scap, Dumnezău svinte,

Cu a ta putere, de năpăști cumplite.

Și tu mă vei trece preste zidiuri nalte,

Prin căile tale cele strecurate.

Cuvintele tale sunt arse ca focul

Și sunt strecurate de scripăsc cu totul.

Și tuturor, Doamne, tu le ești scutință,

Ce-ș au cătră tine nedejde-n credință.

Dară cine-i altul Domn fără de tine?

Sau Dumnezău altul gios sau la nălțâme?

Dumnezăul cel svânt ce mă-ncingi cu armă

Și mi-ai pusu-mi calea-ntreagă fără samă.

Picioarele mele le-ai tocmit să salte 

Ca cerbul pre dealuri preste măguri nalte.

La război mi-ai datu-mi bună-nvățătură,

Brațe de aramă la săgetătură.

Și mi-ai dat scutință să mă sprejinească

Svânta ta direaptă și să mă-ntărească.

Dojana ta-n bine sfârșit să mi-așeze,

Ș-a ta-nvățătură să mă-nderepteze.

Datu-mi-ai vârtute și mi-ai lărgit pașii,

Să poci călca iute să mi-agiung pizmașii.

Deaca-i voi agiunge, să fac într-înș cârduri,

Să să concenească, să trec preste stârvuri.

Să n-aibă putere să să sprejinească,

Nice s-aibă nime să le folosească,

Ce cum zac pologii nainte-mi să cază,

Puterea ta svântă, ce mi-ai dat, să vaza.

Că tu, Doamne svinte, m-ai încins vârtute,

Cu arma ce-ai datu-mi de-i prăvălesc iute.

Pănă i-am înfrântu-i de dederă dosul,

Ceia ce-m vrea răul și nu-m vor folosul.

Și i-ai concenitu-i de sunt de ocară

Pizmașii miei, Doamne, cât s-or mustra-n țară.

Vor striga cu jele, și nu le-a-nțălege

Să le folosască celor fără lege.

Nici a căùta Domnul de-a lor greu și sâlă,

Ce-i voi călca-n țărnă și-n prav fără milă.

Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate,

Să strângă troiene de vânturi suflate.

Și tu mă vei scoate de toi de gâlceavă,

Limbilor m-ii1 pune cap fără zăbavă.

Oameni și năroade, ce nu-m sunt știute,

Mie să-m slujască și să mă asculte. 

Fiii streinatici carii mă mințâră,

Făcând vicleșugul să scornească pâră,

Să li să vechească haine-n căi departe

Și să șchiopeteze cu călcăie sparte.

Viu, Dumnezău svinte, ce ești cu ferice,

Mărit să fii, Doamne, că nu laș să-m strice.

Ce mi-ai dat vârtute și izbândă mare, 

Pre năroade multe mi-ai dat așezare.

M-ai scos din pizmașii ce-m țânea mânie,

De carii să scoală-ntr-ă lor sămețâie.

Mă vei înălța-mă și tu mă vei scoate

De om fără lege, de scârbele toate.

Și eu pentr-aceasta tutinderea-n lume

Voi zâce ferice svântului tău nume

Și ț-voi cânta, Doamne,-n svânta ta putere,

Prin limbile toate, fără de tăcere.

Că tu l-ai măritu-l pre-mpăratul s-aibă

Milă și izbândă la vreme de treabă.

Și l-ai însămnatu-l cu unsoare svântă,

Să împărățască Dávid fără smântă,

Și a lui sămânță în veci să trăiască,

Cu scaun de cinste ce-a să-mpărățască.