Ceriurile spun fără-ncetare*
De slava ta, Doamne, de cea mare,
Și facerea mânuloru-ț svinte
Tăria dă-n toț vestea-nainte.
Zi din zi voroava izbucnește,
Și noaptea din noapte gând vestește,
Cât nu este graiuri să s-ascunză,
Sau cuvinte să nu să răspunză.
Că le-au ieșit vestea-n tot pământul
De ce-au grăit ș-au răspuns cuvântul.
Să s-auză la toț preste țară,
Să-nțăleagă marginea de-afară,
C-au întinsu-ș sălașul în soare,
De scripește și dă strălucoare,
Ca un mire când stă de purcede
Dintr-a sa cămară unde șede,
Făcând voaie bună de drum mare
Ce-a s-alerge ca un bóinic tare,
Cu purcesul din ceri, de la capăt,
De-ș oprește tâlnișul la scapăt.
Și nu-i nime să-i scape de boare,
Să s-ascunză de dâns la răcoare.
Așe-i legea Domnului cea svântă,
Fără vină și fără de smântă.
Sufletele-ntoarce cătră sine,
A dori de Domnul, cum să vine.
Mărturia ta, Dumnezău svinte,
Credincioasă, dând pruncilor minte.
Dereptațâle ț-sunt adevere,
De nu fac nimăruia scădere,
Și veselesc inemă curată,
Din porunca ta cea luminată,
Ce-ntărește ochii cu lumină,
În frica ta, Doamne, cea senină,
Carea preste toț vecii trăiește,
De te cântă și te proslăvește.
Giudețele ț-sunt, Doamne, direpte,
Adevere, și nu sunt deșerte.
Ca aurul cel bun sunt dorite
Și ca piatra cea scumpă iubite.
Și cu ce cu altă le-aș răduce?
Că sunt și decât stredea mai dulce.
Pentr-aceea șerbul tău le țâne,
Păzându-le întregi, cum să vine,
Pentru să ia cu asupră plată
Din mila ta cea nemăsurată.
Numai cine s-ar lua aminte
De greșele, de căderi cumplite?
Și de-ascunse ce-am făcut cu greață
Să mă curățăști pănă-s în viață.
Și de celea carile-s streine
Să mă aperi, Doamne, cum să vine.
Că de nu mi-ar putea să-mi învince,
Atunci aș fi în bună ferice.
Ș-atunci aș fi curățât de toate
De greșele celea ce-s de moarte.
Ș-ar fi atunci cu bine priìmite
A rostului mieu, Doamne, cuvinte,
Și inema mea mi s-ar deprinde
Pururea nainte-ț luând pilde.
Dumnezău, că tu mi-ești agiutoriul,
Tu mi-ești, Doamne, și izbăvitoriul.