Ce poate fi de poveste,

Ca aceasta, și de veste, 

De să zborâră păgânii, 

Gloate, tineri și bătrânii, 

De să vorovăsc cu svaturi 

În deșert din toate laturi! 

Și sfătuiesc necurațâi, 

Cu craii și cu-mpărațâi, 

Și cu toțâi să-nvitează

Spre Domnul, de vor să piarză 

Pre alesul lui și svântul

Iubit fiiul și cuvântul. 

Iară noi, svânta sămânță, 

Să nu dăm cu dânș în sâlță.

Legătura să le spargem, 

În giugul lor să nu tragem. 

Că Dumnezău toate vede 

Din scaunul său ce șede

În ceri, unde odihnește, 

De-acoló pre toț prăvește. 

Pre pizmașii și pârâșii 

Domnul va râde de înșii 

Și-i va mustra de ocară 

Pentru carea-l supărară. 

Cu mânie le va zâce 

A ce stătură cu price 

Și-i va turbura-n urgie 

De muncile cu vecie. 

Iară eu-s pus de Domnul 

Crai pre muntele Sionul, 

Ca să-i spui de-nvățătură 

Ce poroncește-n scriptură. 

Cătră mine Domnul zâce:

„Fiiul mieu ești din mătrice, 

Eu astăz te nasc pre tine. 

Și vei cere de la mine 

De-ț voi da limbile toate, 

Ce țî-s ocină de soarte, 

Că-ț vor asculta cuvântul 

Și vei domni-n tot pământul. 

Și-i vei paște cu toiagul 

Cel de fier în tot șireagul, 

De vei face-ntr-înșii cârduri 

Și-i ² zdrobi ca nește hârburi“.

Iar acmu voi, împărațâi, 

Sama vă luaț, și alțâi, 

De vă certaț cu cuvântul 

Toț ce giudecaț pământul. 

Slujiț Domnului cu teamă 

Și vă bucuraț cu samă, 

Să suferiț și certare 

De la fiiu-său ce are, 

Să nu să cumva mânie 

Spre voi Domnul cu urgie. 

Și veț scăpa de la ceata 

Celóra ce-s de-a direapta, 

Când urgia lui cea mare 

Va arde fără-ncetare. 

Atunce va fi ferice 

De ceia ce nu pun price, 

Ce cu inemă direaptă 

Nedejdiuiesc să ia plată.