Înălța-te-voi, Doamne, cu multă plecare*,

Că-m trimiț sprejineală, de n-am lunicare.

Să n-aibă bucurie pizmașii de mine,

Doamne, Dumnezău svinte, că eu strig spre tine.

Că mă scoli de la boală și-m dai sănătate,

Și-m iei sufletul lesne de la greutate.

Tu m-ai scos de la iadul ce n-are lumină,

M-ai luat de la ceia ce pogoară-n tină.

Cântaț Domnului, svinții, cântaț să să știe,

Și-i spuneț mărturia într-a lui svinție.

Că svinția-sa Domnul scârba nu lățește,

Ce dă milă și viață cui să umilește.

Cine va vărsa lacrămi ș-a-nsăra cu jele,

L-va dezlega la zuă den toate greșele. 

Ce eu zâceam în mine, când mă-mbogățâsă1,

Că fără de sminteală m-va fi viața tinsă.

Și tu, Dumnezău svinte, mi-ai datu-mi putere,

De mi-au stătut frâmsețea fără de scădere.

Iară când ț-ai întorsu-ț fața ta cea svântă,

Mi-au scăzut buiecia ș-am căzut în smântă.

Și n-am de-acmu ce face, numai ce-oi striga-te,

Doamne, Dumnezău svinte, iartă-mi de păcate.

Că ce folos mi-a face sângele cel mare,

De vreme ce-aș deșcinge să mărg în pierzare.

Au doară poate spune țărna, să grăiască

De svânta-ț dereptate, să te povestească?

Auzâtu-mi-au Domnul și mi-au trimis milă,

Mi-au strânsu-mi slăbiciunea de mi-au datu-mi sâlă.

Domnul spre bucurie mi-au întorsu-mi plânsul,

Zăblăul ce-mbrăcasăm m-au schimbat dintr-însul.

Și-m fece veselie cu veșmânt de slavă,

Slava mea să te cânte fără de zăbavă.

Că m-ai scos, Doamne svinte, de la umilință,

Binele tău l-voi spune în veci cu credință.