Înălța-te-voi, Doamne, cu multă plecare*,
Că-m trimiț sprejineală, de n-am lunicare.
Să n-aibă bucurie pizmașii de mine,
Doamne, Dumnezău svinte, că eu strig spre tine.
Că mă scoli de la boală și-m dai sănătate,
Și-m iei sufletul lesne de la greutate.
Tu m-ai scos de la iadul ce n-are lumină,
M-ai luat de la ceia ce pogoară-n tină.
Cântaț Domnului, svinții, cântaț să să știe,
Și-i spuneț mărturia într-a lui svinție.
Că svinția-sa Domnul scârba nu lățește,
Ce dă milă și viață cui să umilește.
Cine va vărsa lacrămi ș-a-nsăra cu jele,
L-va dezlega la zuă den toate greșele.
Ce eu zâceam în mine, când mă-mbogățâsă1,
Că fără de sminteală m-va fi viața tinsă.
Și tu, Dumnezău svinte, mi-ai datu-mi putere,
De mi-au stătut frâmsețea fără de scădere.
Iară când ț-ai întorsu-ț fața ta cea svântă,
Mi-au scăzut buiecia ș-am căzut în smântă.
Și n-am de-acmu ce face, numai ce-oi striga-te,
Doamne, Dumnezău svinte, iartă-mi de păcate.
Că ce folos mi-a face sângele cel mare,
De vreme ce-aș deșcinge să mărg în pierzare.
Au doară poate spune țărna, să grăiască
De svânta-ț dereptate, să te povestească?
Auzâtu-mi-au Domnul și mi-au trimis milă,
Mi-au strânsu-mi slăbiciunea de mi-au datu-mi sâlă.
Domnul spre bucurie mi-au întorsu-mi plânsul,
Zăblăul ce-mbrăcasăm m-au schimbat dintr-însul.
Și-m fece veselie cu veșmânt de slavă,
Slava mea să te cânte fără de zăbavă.
Că m-ai scos, Doamne svinte, de la umilință,
Binele tău l-voi spune în veci cu credință.