Tot mi-i, Doamne, nedejdea spre tine* ,

Să nu laș în veci să duc rușine. 

1 îmbogățisem. 

Cu mila ta și cu dereptatea

Să mă scoț din toată greutatea.

Și urechea ț-pleacă de mi-ascultă,

Să mă scoț în sârg de grije multă.

Tu să-m fii Dumnezău și scut tare,

Năzuință, casă de scăpare.

Tu-m ești, Doamne, tărie și vântă,

Cu a ta putere cu cea svântă.

Și-n numele tău să-m fii povață,

Cătră hrana ceea ce-i de viață.

Și să mă scoț și de lunicare,

Și de cursă-ntinsă cu pierzare.

Că tu, Doamne, îm ești așteptare

Și nedejde cu credință tare.

Sufletul mieu în svânta ta mână

Îl dau, Doamne, în nedejde plină.

Și tu m-ai scos de la greutate,

Socotind cu a ta dereptate.

Ai urât pe cei cu-nșelăciune,

Ce să păzăsc în deșertăciune.

Și eu, Doamne,-ntr-a ta milă svântă

Mă voi bucura fără de smântă.

Că mi-ai căutat cătră plecăciune,

De mi-ai trimis, Doamne, iertăciune.

Sufletul mieu de la greutate

L-ai scos, Doamne,-ntr-a ta bunătate,

Că n-ai lăsat să mă ocolească

Pizmașii miei, să mă căpuiască.

Să nu poată să mă-nchiză nime,

Picioarele mi-ai pus în lărgime.

Dumnezăul mieu, mă miluiește 

Pentru scârba ce mă-nvăluiește.

Ochii miei de groază să-ntristează, 

În toate părț căutând să te vază.

Din fire slăbii, vintrele-m sacă, 

Sufletul, mișelul, ce-a să facă?

Viața mi s-au strâns cu trai de jele, 

Suspinând adese de vești rele.

De lipsă slăbii și n-am vârtute, 

Pace-n oase n-am de război iute.

În pizmașii toț sunt de ocară, 

Vecinii miei mă urăsc în țară.

Este-n frică toată cunoștința, 

S-au uitat întré noi și priința.

Pâra mea văzând, toț mă lăsară, 

Ș-am sângur rămas strein afară.

Mă uitară toț ca viii mortul, 

Fără treabă vas, pierdut cu totul.

Auzând a mulț zgromójd de pâră 

Din pregiurul mieu ăceî sfătuiră,

Să-m scoață din mine bietul suflet, 

Să-m facă rău ce le este-n cuget.

Ce eu, Doamne, pre tine mi-i gândul 

Și nedejdea, precum îm știi rândul.

În mâna ta mi-s sorțâi de viață, 

Să petrec cu trai fără de greață.

Goana să le tai, Dumnezău svinte, 

Și să mă scoț de la mâni cumplite.

Și fața ta cea svântă ț-ivește 

Spre sluga ta, de mă miluiește.

Și de mână de pizmaș mă scoate, 

De rușine, de scârbele toate. 

Strigatu-te-am, Doamne, să-m vez greul,

Să mă izbăvești de la tot răul.

Necurațâi rușine să sâmță

Și să-i soarbă iadul, să-i înghiță.

Și buzele să le fie mute,

Să le sece și limba cea iute,

De direptul rău să nu grăiască,

Să-l defaime și să-l ocărască.

Câtă-ț este, Doamne, bunătatea,

De o tinz spre toț, în toată partea,

Și averea ta, Doamne, cea strânsă,

Ce veselești direpții cu dânsă!

Carii îț nedejduiesc cu teamă

Le-ai ascuns avere fără samă,

Din mila ta cea nemăsurată, 

Să le fie-n vreme nencetată.

Pentru lumea ce le stă cu scârbă,

Li-i iușura nevoia din gârbă,

Ascunzându-i în taină de viață,

Să-i îndulcești cu svânta ta față.

Și de turbureala omenească

Să-i acoperi, să să odihnească.

Să petreacă-n casa ta cea svântă,

Limba rea să nu le facă smântă.

Blagoslovit să fii preste lume

De svântul tău și vestitul nume,

Că ț-ai minunatu-ț a ta milă

Pre cetatea ce i-i greu și sâlă.

Ce de spaimă eu zâș întru mine

Urnit cumva să nu fiu de tine,

Să mă lepez cu greu și durere 

Din svânta ta față și vedere.

Pentr-aceea mi-asculț, Doamne svinte, 

Mișelul mieu glas de rugăminte.

Și când ț-am strigat din greutate, 

M-ai întâmpinat cu bunătate.

Cuvioșii toț, iubiț pre Domnul, 

Țâind dereptatea în tot omul.

Că Dumnezău îș cearcă giudețul 

Și va certa strâmbul și sămățul.

Puneț bărbățâie și răbdare, 

Cu vârtute, cu inemă tare,

Carii aveț nedejde spre Domnul, 

Că veți fi lăudaț în tot omul.