Doamne, giudecă-i în dereptate* 

Pre carii mă luptă-n strâmbătate.

Ieș cu scutul și cu a ta armă, 

Să să obosască fără samă.

Calea să le-nchiz cu a ta lance, 

Să n-aibă gonaci încătró face.

Sufletului zî-mi : „Stăi cu credință“, 

Și tu să-m fii, Doamne, mântuință.

Să să schimosască-n grea rușine 

Carii pornesc răul lor spre mine.

Cu răceală să să vârtejască,

Carii îm pizmăsc, rău să-i găsască.

Vicol să le bată țărna-n față,

Să nu-ș vaza traiul cu dulceață.

Domnul să le dea înger cu scârbă,

Să le puie răutatea-n gârbă.

Să le fie calea-ntunecată,

Cu poticnituri și lunicată.

Și să-i de la Domnul îngrozască

Îngerul, și armă să-i gonească.

Că cu deșert îm pusără sâlță

Și cu pierzătoare să mă-nghiță.

Bietul suflet deșert mi-l mustrară ;

Sâlța să-i apuce ce-ș uitară,

Și căpcana încă să-i găsască,

Și pre sămostreá să-ș nemerească.

Iară mișelul mieu, Doamne, suflet

De la tine să-i vie bun cuget.

Să să desfeteze-n bucurie

De a ta izbândă și tărie.

Și oasele mele să grăiască

De mila ta cea dumnezăiască :

„Domn ca tine cine-i deprotivă, 

Cu firea ta cu cea milostivă?

Că mișelul scoț de la mâni crunte,

Și lipsitul de la pizmaș iute“.

Mărturii care-nvitează rele

Să mă-ntrebe întrebăciuni grele,

Pentru bine cu rău să-m plătească

Și mișelul suflet să-m stărpască.

Când ei să-nvita să mă-mpresoare, 

Eu mă îmbrăcam cu strecătoare,

Să mi să zgârcească bietul suflet,

Cu rugă, cu post, cu smerit cuget.

Să-m vie-n sân ruga, de mi-i strâmbă,

Bine de le zâc numai din limbă.

N-am spre nime gând de răutate,

Bine le poftesc ca unui frate.

Ca om jelnic care-ș plânge mortul,

Sunt trist, Doamne, și mâhnit cu totul.

Pregiur mine s-adună cu șanțuri,

Strângând bice asupră-mi și lanțuri,

Cât și firea nu mi să mai sâmte,

Ce-m gătară să-i poci lua minte.

Că să despărțâră din priință

Și nu le-au mai venit umilință.

Cu bătăi mă ispitiră multe,

Asupră-mi scrâșcând cu venin iute.

De mine să cauț, Dumnezău svinte,

Și să mă scoț de la mâni cumplite.

Sufletul mieu, Doamne, să-l deradici,

Unișoara mea, de lei sălbatici.

Vestea îț voi face-n săbor mare,

În limbi grele te voi slăvi tare.

Răul cine-m vor, să nu zâmbască,

Și cu ochii să nu măhăiască,

Carii îmi grăiesc de pace-n față,

Și delaturi ei îm sunt cu greață,

Căscând gura pănă la măsele

Asupra mea cu cuvinte rele:

„Ferice de noi că ni-i pre voaie,

De te vedem toț cum te despoaie“.

Vezî-i, Doamne, cum ei să dezmiardă 

Și nu-i lăsa-n voaie să-m dea pradă.

Ce te scoală, Doamne, de mi-alege,

Doamne Dumnezău, și să-m faci lege.

Să mă giudeci, Doamne,-ntr-adevărul,

Să nu râză ceia ce-m vor răul.

Nice ei să zâcă-ntr-a lor suflet :

„Ferice de noi că ni-i pre cuget ;

Cu totul să-l băm, bine că-l prinsăm,

Setea noastră de-acmu noi o stânsăm“.

Rușinea-n obraz să-i schimosască,

Răutatea lor să-i îngrozască.

Carii îm vor răul, rău să-mbrace,

Cuvânt rău să nu mai poată face.

Iară direpții ce-m cearcă bine,

Doamne, să să bucure cu mine.

Și mărit să fie, îț vor zâce,

Numele tău, Doamne, cu ferice.

Carii poftesc slugii tale viață,

Cu pace să-ș petreacă-n dulceață!

Și limba mea fără de zăbavă

Să deprinză în svânta ta slavă,

Toată zua-ntr-a ta dereptate,

Dând laudă-n dulce bunătate.