Omul fără lege în sine gândește*

Răutăț să facă și nu să sâiește,

De Dumnezău n-are în ochii săi frică, 

Îi pare că nú-l-va tâlni rău nemică.

Cu vicleșug umblă fără de tăgadă,

Făcând strâmbătate și rădicând svadă.

Dereptate n-are în cuvânt ce zâce,

Binele nu-i place, puindu-să-n price.

Sara, când să culcă să să odihnească,

Gândește la zuă ce rău să scornească.

Ce mila ta, Doamne, pre ceri să lățește,

Svânta-ț adevară núori covârșește.

Îț este ca munțâi dereptatea naltă,

Giudețele tale-s adâncime lată.

Că tu grijești, Doamne, oamenii și hiara,

Și ț-ai tinsu-ț mila preste toată țara.

Cu svintele-ț áripi tu ne țâi căldură,

Ne hrănești de sațâu cu hrană din gură.

Avem bișug mare în svânta ta casă,

Mâncări desfătate, băuturi pre masă.

Că la tine este de viață fântână

Și-ntr-a ta lucoare vom vedea lumină.

Tinde spre dânș milă carii știu de tine

Și fă dereptate căror țî-s cu bine.

Picior de mândrie să nu mă smintească,

Mână păcătoasă să nu mă clătească.

Când vor cădea răii, să dea-n răpegiune,

De s-a mira lumea de dânși cu minune.