Nu rivni-n bișugul a om fără lege,

Că fără zăbavă din lume s-a șterge.

Și va săca lesne, ca otava verde, 

Sufletul ș-a pune ș-averea ș-a pierde.

Ce fii cătră Domnul cu inemă-ntreagă, 

Petreci făcând bine-n lăcuință largă.

Să trăiești în lume cu viață curată, 

Și Domnul te-a paște cu mână-ndurată.

Silește cu Domnul să te dai în viață, 

Că-ț va da pre voaie inemii dulceață.

Calea ta ce-ascunsă arată la Domnul, 

Spre dâns s-aibi nedejde, că iartă tot omul.

Dirept te va face, de-i fi tot lumină, 

Giudețul ț-va scoate-n miazăzî senină.

Domnului te roagă și te cucirește, 

Nu râvni vicleanul calea ce-i sporește.

Păcatele toate cu dânsul vor merge, 

Omului ce face călcare de lege.

Stâmpără-ț mânia, urgia ț-oprește, 

Râvna, vicleșugul, de te curățește.

Că di-i face rele, săci din rădăcină, 

De vei face bine, nedejdea ți-i plină.

Curând s-a alege,-n vreme puțintică, 

Când vor pieri strâmbii în clipală mică.

Blânzâlor pământul moșie rămâne, 

Petrecând în viață direaptă spre bine.

Săvái păcătoșii cu dinții lor scrâșce,

Că tot n-au putere a dirept să-i strice.

De-a lor nebunie și Domnul va râde, 

Văzând că le vine zî rea de-i cuprinde.

Scos-au păcătoșii sabie din teacă, 

Arcele li-s gata războiul să facă,

Să taie mișeii, săracii să giunghe, 

Au gând să nu lase dirept nice unghe. 

Sabia aceea într-înș să va-nfige,

Coarda să va rumpe, arcul li s-a frânge.

De puțân direptul mai mult folos are

Decât bogățâia strâmbilor cea mare.

Că răii și strâmbii mânule ș-or frânge,

Iară pre direpțâi Domnul îi va strânge.

Întregilor Domnul umbletele știe,

Și le-au dat cu vecii úric pre moșie.

La vreme cumplită n-or fi de rușine,

În zâle flămânde le-a prisosî pâine.

Înșiș păcătoșii îș cunosc pierirea,

Săvái că să nalță pre lume cu firea.

Ceia ce pun pizmă cu Domnul și price,

Să țâne de dânșii puțână ferice.

Îndată ce-or crește ș-or dobândi slavă,

Vor pieri ca fumul, nefăcând zăbavă.

Ia-mprumut vicleanul și nu mai plătește,

Direptul să-ndură, dă și miluiește.

Carii cătră Domnul sunt cu mulțămită

Vor ocina lumea-n vreme neclătită.

Carii îi vor zâce sudălmi de ocară,

Pre-aceia i-va pierde cu totul din țară.

De va umbla omul pre cale direaptă,

Cum iubește Domnul, dărui-i-va plată.

Și când s-a tâmpla-să să pață cădere,

L-va ținea de brațe să n-aibă scădere.

De când am fost tânăr tot am țânut minte

Pănă-n bătrânețe aceste cuvinte.

N-am văzut direptul părăsât să pieie,

Nici a lui sămânță în foame să ceie.

Preste toată zua dă și miluiește 

A lipsiț direptul, și sămânța-i crește.

Fugi de răutate, fă ce este bine, 

Și petreci în lume cu zâlele pline.

Dumnezău iubește pre giudeț să facă, 

Svinții săi nu-ș lasă cuvântul să-i treacă,

Ce-i țâne pre straje ca să le dea viață, 

Strâmbii cu tot plodul pre vină să-ș pață.

În veci ocinează direpții hotară, 

Părț ce le-au dat Domnul cu úric în țară.

Cugetă direptul gând de-nțălepciune, 

Rostul lui și limba fac giudețe bune.

Având de la Domnul în inemă lege, 

Pre cale direaptă nesmintit va merge.

Păcătosul cearcă direptului moarte, 

Ce Domnul nu-l lasă și din greu l-a scoate.

Îngădui pre Domnul, căile-i păzește, 

Că te va-nălța-te-n lume și te-a crește.

Și nu căuta răii căce sunt de-a hirea, 

Că-n puțână vreme li-i vedea pierirea.

Văzui pre spurcatul suindu-să búor, 

S-agiungă ca chedrii tămâiei la nuor.

Și trecui pre-acia, caut, nu văz nemică 

Rămas de la dânsul, vro stâlpare mică.

Țâne dereptatea, blândețea păzește, 

Că omului cél bun rămășița-i crește.

Iară spurcăcioșii pierirea le vine, 

Nice de sămânță de dânș nu rămâne.

Deci ¹⁵ mântuința este de la Domnul 

A direpț și sméreni din lume tot omul. 

Că-i va scuti Domnul la vreme de scârbă,

Cu folos i-a scoate din ceata cea strâmbă.

La sine i-va pune din partea direaptă,

Să șază-n odihnă, dându-le-n veci plată.