Psalmul 37
Nu mă vădi, Doamne,-n vreme de mânie,
Nice-m da certare cu a ta urgie,
Că lăncile tale în mine-s înfipte
Și svânta ta mână pre mine să sâmte.
Nu este pre trupu-mi leac de sănătate,
Ț-am pornit mânia, de-m feci greutate.
Oasele să mustră, ciolane n-au pace,
De grele păcate n-am încătró face.
Am fărălegi multe de mă covârșește,
Sufletul de sarcini abia să clătește.
De rane sunt putred, firea nu mă sâmte,
De nesocotință mi-am pierdut din minte.
M-am zgârcit cu totul ticăcind în chinuri,
Umblând toată zua cu mâhnite gânduri.
Șoldurile mele sunt batgiocurite,
Bietele ciolane sunt toate rănite.
Răutatea toată asupră-mi să strânge,
De suspini, de hlípăt inema să stânge.
Naintea ta, Doamne, jelea mea s-aude,
Suspinile mele n-au unde s-ascunde.
Mi-i sacă vârtutea, inema-i mâhnită,
Ochii n-au lumină, vederea-i lipsită.
Câț avui prietini și soțâi în viață,
Mă văd de departe, rudelor li-i greață. Și silesc pizmașii din viața cea dulce Mișelul mieu suflet în rău să-l arunce. Sfaturi fac viclene, grăiesc ce le place, Gândesc toată zua ce rău îm vor face. Asurzâi ca surdul de gâlceavă multă Ce făcea asupră-mi, gura m-stătu mută. Mă feci cătră dânșii ca om ce n-aude Și nu ști ce zâce, nice ce răspunde. Nedejdea mi-i, Doamne, toată cătră tine, Tu să mi-auz ruga, să-mi răspunz cu bine. C-am zâs, Doamne svinte, pizmașii miei s-aibă De a mea cădere bucurie slabă. Nice ei să râză, de-aș și lunica-mă, Că scădere nu mi-i, de m-ii1 și certa-mă. Sunt în toată vremea cuprins de durere, Greșala-m voi spune fără de tăcere. Și mă voi griji-mă de ce sunt cu vină, Cu rugă curată, cu făgadă plină. Iară ei, pizmașii, custă cu trai dulce Și să silesc tare în rău să m-arunce. Că să înmulțâră cine mi-s cu ură Și cu strâmbătate, făcându-mi trăsură. Ceia ce-m fac răul pentru al mieu bine, În loc de priință grăiesc rău de mine. Nu mă lăsa, Doamne, la sângurătate, Părăsât de tine să duc răutate, Ce să fii cu mine, să mă iei aminte, Cu svânta-ț putere, o, Dumnezău svinte.
1 mă vei.
