Grăit-am în mine să mă iau aminte*,

Să-m socotesc limba, să nú zâc cuvinte.

Straje și ferință mi-am pusu-mi pre gură,

Când stă păcătosul de-m face trăsură.

Tăcut-am ca mutul și nu i-aș mai zâce

Să-i cuvintez bine, căce stă cu price,

De mi să-nnoiește durerea cu boale,

Jelea mea și tânga nu să mai potoale.

Inema mea este în mine herbinte,

Și-m este știința arsă de cuvinte.

Cu limba mea zâs-am : „Tu, Doamne, mi-arată

Sfârșenia vieții să o văz curată.

Cisla cea de zâle să știu câtă-m este

Și de ce mi-i lipsa să-m fie la veste“.

Zâlele cu număr mi-s la tine-n palmă,

Nainte-ț mi-i statul nice de o samă.

Că lumea aceasta-i ca o miză mică,

Omul, cât de-a hirea, este o nemică.

De vreme ce trece ca o umbră rară,

Zădar să trudește de zî pănă-n sară,

De ș-agonisește s-aibă și pre mâine ;

Strânsura ce strânge nu ști cui rămâne.

Acmu ce voi zâce să fac întrebare?

Mi s-au spus că-m este Dumnezău răbdare.

Averea mea este la Dumnezău strânsă,

La vreme de treabă să nu fiu în lipsă. 

Și mă izbăvește, Doamne, din greșele,

Din cele streine și dintr-ale mele.

Să nu laș nebunul să mă ia-n ocară,

Să mă prohitească tutinderea-n țară.

Amurțâi de nú mi-am mai deșchisu-mi rostul,

Că m-ai făcut slobod în chinuri cu totul.

De ț-ai opri, Doamne, mâna ta cea iute,

Să nu mă sfârșască dându-mi bătăi multe!

Prin ce-ț greși omul, l-ai dat în mustrare, 

N-ai lăsat să-l treacă fără de certare.

I-ai stâns bietul suflet de de-abia să-ngână,

Cât nu-i mai de-a hirea de o painjínă.

Așe-i deșert omul ca o haină slabă,

Stricată de molii și fără de treabă.

Ce tu, Doamne svinte, ruga îmi-ascultă

Și tu-m potolește grijea mea cea multă.

Să nu să uíte lacrămile mele

Și streinătatea carea duc cu jele.

Ca și toț părinții miei am fost nemernic

Într-această lume, toată viața jelnic.

Iușiurează-mi greul păn-a nu mă duce

Să mă muț din lume la viața cea dulce.