Ferice de cine socotește*

Meser și lipsit de miluiește.

La cumplită zî cu izbăvință

Domnul îi va fi, și cu priință,

Și-l va crește Domnul, dându-i viață,

’N lume trai să custe cu dulceață.

Domnul n-a lăsa s-aibă sâială.

Când pizmașii stau de fac năvală.

Are-i și de grije la zăcare,

Sculându-l din pat, făcându-l tare.

Eu încă voi zâce ș-oi ruga-mă,

Doamne, să mă iei într-a ta samă.

Milă să-m trimiț și sănătate

În sufletul mieu fără păcate. 

Că pizmașii, ei mi să-mbunează,

Ș-abi-așteaptă în rău să mă vază.

Cu-ndrăznire încă-m zâc de față

Cuvânt de mustrare și de greață :

„Moartea de-ar veni să-l ia din lume,

Să-i pieie și urma cea de nume“.

În lontru veniia să mă vază,

Grăind dulce, și cine să-i crează.

Fârălege ș-au făcut strânsură,

Răutate fără de măsură.

Sfaturi aduna ieșind afară,

Ca să nu-i priceapă cei din țară.

Asupră-mi grăia pizmașii șoapte,

Sa mă bage-n rău, de zî, de noapte.

Cu fărădelegi mă blăstămară,

Cu cuvântul cu cel de ocară :

„Acesta ce-au adormitu-ș somnul

De-acmu să nu-l mai deștepte Domnul“.

Cît și omul mieu cél de priință,

Ce m-am lăsat într-á lui credință,

La pâinea mea slobod de mănâncă,

Vicleșugul asupră-mi rădică.

Ce tu, Doamne și Dumnezău svinte,

Pentru mine să-ț aduci aminte.

Și cu a ta milă mă deșteaptă, 

Să le plătesc pentru a lor faptă.

Dintr-aceasta știu că-m ești cu bine,

Că pizmașul n-a râde de mine.

Prin blândețea mea-m ești sprejineală,

La greul mieu, la cel de năvală.

Și-nainte-ț mi-ai datu-mi tărie, 

Să trăiesc cu tine de vecie.

Lăudat să fii, Dumnezău svinte,

Din vecii toț din cei de mainte.

Și să zâcă toț așe să fie

Domnul lăudat peste vecie.