În ce chip dorește cerbul de fântână*,

Cându-l strânge setea de-l arde-n plămână,

Sufletul mieu, Doamne, așe te dorește,

Cu sete aprinsă, de mă veștezește.

Mișelul mieu suflet de tine-nsătează,

De Domnul puternic și viu, să te vază.

Cândva de-aș agiunge să te văz în față,

Să-m stâmpăr de sete în trai de dulceață.

De-aceasta mi-i jele cu inemă arsă

Și ochii miei lacrămi în tot ceasul varsă,

Când auz mustrare cu râs ce mă-ntreabă :

„Unde-ț este Domnul să-ț fie la treabă?“

Unde-m vine-aminte de svânta ta față,

Mi să varsă-n suflet răceală de gheața,

De dor ce m-agiunge de svânta ta casă

Și de corturi tinse în funi de mătasă.

Că de m-aș vedea-mă trecând pentre dânse,

Cu cântări de rugă și cu jărtve-aprinse,

’N zî de sărbătoare făcând voaie bună,

Cu viers de dulceață la rugă-mpreună.

Voia rea nu-ț face, suflete mișele, 

Nice-ț face scârbă suspinând cu jele,

Ce să aibi nedejde spre Domnul curată,

Că-ț va tinde milă cu mână-ndurată.

Și tu, mâhnit suflet, grijea te cuprinde,

De ți-i tristă firea și fața nu-ț râde,

Că-ț aduci aminte de țara cea dulce

Unde-i Iordanul ¹⁶ , ș-acolo te-ai duce.

De-ai avea putere, și unde-i Ermonul,

La muntele cél mic, unde șede Domnul.

Și te glăsăști tare ca marea când rage,

Mărgând cu năvală la smârc ce o trage.

Valurile nalte și spume de mare

Umblă preste tine de n-au așezare.

A sa milă Domnul zua ț-va trimite,

Și noaptea te roagă la dâns înainte.

Și zî cătră Domnul : „Nu uita de mine,

Că altă nedejde eu n-am fără tine.

Și eu pentr-aceea duc viață cu jele,

Că mie pizmașul mi-aduce vești rele

Și mă dodeiește, ca să mă mâhnească,

Să-m frângă din oase și să mă slăbască“.

Că ei, toț pizmașii, stau de mi să strâmbă,

Zua păn-în sară, și-m fac multă scârbă.

„Unde-ț este Domnul?“, mă iau în prohită,

Pre tot ceas mă-ntreabă și grăiesc în hiltă.

Voia rea nu-ț face, suflete mișele,

Nice-ț face scârbă suspinând cu jele,

Ce să aibi nedejde spre Domnul curată,

Că ț-va tinde milă cu mână-ndurată.