Doamne, auzât-am din părinț poveste*,

Ce-ai lucrat cu dânșii de tot ni-i la veste.

C-ai pierdut păgânii din svânta ta țară,

Să nu mai jărtvască idolilor sfară.

Și moșilor noștri le-ai dat să petreacă

În svânta ta țară și zâsa să-ț facă.

Că ei, moșii noștri, n-au mărs cu săgeata,

Când au luat țara, îngrozând cu spata

Și-npungând pizmașii cu sulița-n mațe,

Să facî izbândă cu a sale brațe.

Ce tu, Doamne svinte, cu brațele tale

Le-ai făcut izbândă și le-ai deșchis cale.

Și svânta-ț direaptă le făcea lumină,

Cu svânta ta față lucoare senină.

Alt împărat n-avea, Doamne, fără tine,

Tu purtai războiul oștii, cum să vine.

Cu tine da chiot și rădica-n coarne,

Nu putea pizmașii să nu să răstoarne.

Și ei, moșii noștri, nu să-ncredea-ntr-arce,

Nice căuta s-aibă izbândă din lance,

Ce ei avea tare spre tine credință,

Și tu, Doamne, sângur le dai ¹⁷ mântuință.

Că i-ai scosu-i sângur de la greutate

Și le-ai dat de sațâu dar cu bunătate.

Iară pre pizmașii i-ai scosu-i din țară,

De i-ai dat să fie lumii de ocară. 

Pentr-aceea, Doamne, slava țî s-aude,

Și svântul tău nume pre noi să răspunde.

Dară acmu căce ne urnești departe,

Ne laș la sminteală și nu ne țâi parte?

Și-n oștile noastre nu vii să-ț tinz cortul,

Ce laș pre pizmașii de ne iau cu totul,

Cât le prisosește de nu ne mănâncă,

Ne mână ca turma-n lature adâncă.

Oamenii tăi, Doamne, dedeș pre vânzare,

Și-n schimbarea noastră n-ai pus prețul mare.

La svânta ta casă ai ceată puțână

’N strajea ce să schimbă de pre săptămână.

Pusu-ne-ai de súntem în vecini ocară,

Limbilor de-aproape ce ni-s pregiur țară.

Când vor să să mustre, pre noi ne pun pildă

Și clătesc cu capul de-a noastră osândă.

Ni-i obrazul negru de-atâta ocară

Ce ne bate-n față den zî pănă-n sară.

Ponoslu ne-agiunge când le vine toană

Pizmașilor noștri, de ne iau în goană.

De-acestea de toate ce ne vin în spate,

Nu ț-am uitat, Doamne, a ta bunătate.

Și ce ne-ai dat lege ne stăm pre tocmală,

Cu inemă-ntreagă, fără de-ndoială.

Săvái că ne este și cărarea-nchisă,

Cătră tine, Doamne, ni-i inema tinsă.

Și săvái că súntem răului în soarte,

De ne împresoară cu umbră de moarte,

Nu ne-am lăsat, Doamne, de svântul tău nume,

Nice ne-am tins mâna cătr-alt domn de lume.

De-acestea de toate vei face căutare, 

Că inema noastră știi fără-ntrebare.

Că noi, Doamne svinte, súntem zua toată

Uciș pentru tine și cu viața moartă.

Pre slugile tale le giunghe prin oaste

Pizmașii tăi, Doamne, ca nește oi proaste.

Ce te scoală, Doamne, de-ț stârnește somnul,

Scoală să te vază din față tot omul.

A ce, Doamne svinte, ț-ascunz svânta față

De noi, ticăloșii, cu atâta greață?

Cât sufletul nostru în prav să zgârcește,

Și vintrele nostru-n pământ să lipește.

Ce te scoală, Doamne, și vin de ne-agiută,

Cu svântul tău nume, cu mila cea multă.