Dumnezău ne este scut și sprejineală*,

Agiutori în scârbe ce vin cu năvală.

Pentr-aceea nú ne mai cuprinde frică,

Nice avem grije-n lume de nemică.

De-am vedea pământul clătit de vânt iute,

Și munțâi în mare den loc să-i strămute,

Marea valuri nalte urlând să rădice

Și să le izbască de munț, să-i despice

Cu poarnele apei, Domnul veselește

Svânta sa cetate și-ntreg o ferește. 

Ș-au gătat într-însă casă de dă rază

Domnul, și dintr-însă nu să depărtează.

La vreme de grije svânta lui cetate

Nu-i va strica nime nice de o parte,

Că din zori de zuă Domnul o-ntărește

Svânta sa cetate și-ntreg o ferește.

Toată-mpărățâia de păgânătate

Rădice războaie-ntr-a lor răutate,

Că Domnul din casă răspuns va trimite

Și să vor muia-să limbile-mpietrite.

Că-n ceas ce sloboade Dumnezău cuvântul,

Tremură păgânii și cu tot pământul.

Domnul lui Iiacov la ceas de năvală

Ne țâne părete-ntr-a sa sprejineală.

În oștile noastre Domnul este-n frunte,

De-l văd toț păgânii război ce dă iute.

Cine n-au prins veste, el vie de vază

Pre-mpâratul nostru război ce lucrează.

Că Domnul potoale numai cu cuvântul

Oști ce sa râdică de pre tot pământul.

Arcele sfărâmă, sabiile frânge,

Sulițe și scuturi cu focul le-ncinge.

„Părăsâț războiul, Dumnezău vă zâce,

Și să mă cunoașteț, să nu puneț price.

Că Dumnezău altul nu-i fără de mine,

Și mă voi nălța-mă-n toate limbi păgâne,

De mă vor cunoaște, cu tot Răsăritul,

Năroadele toate de pre tot pământul“.

În trebile noastre-n toate este Domnul,

Cu oști necuprinse, și să ști tot omul

Că ne folosește-ntr-a sa sprejineală

Domnul lui Iiacov la ceas de năvală.