Sloboz, Doamne,-n urechi svinte

Grai cu de jele cuvinte

Și mi-ascultă mișea rugă

La greu, ce-ț sunt a ta slugă,

Dumnezău și împărate,

Că mă rog cu dereptate.

Încă zoare nu răvarsă

De soare, când va să iasă,

Svinția-ta mi-auz glasul

Și mă vez preste tot ceasul.

Că tu, Doamne,-n fărălege

Pre nime nu laș s-alerge.

Și-n casa ta n-àvea ⁴ parte

Vicleanul, ce-a sta departe.

Strâmbii nu laș să trăiască,

De-aproape să te prăvască, 

Că de svânta-ț căùtătură 

S-or face pizmașii zgură.

Urât-ai pre toț făloșii

Și vei pierde mincinoșii.

Și de om ce varsă sânge 

Ți-i greață a te atinge. Iară eu, Dumnezău svinte, 

Cu mila ta de mainte, Îț voi intra-n svânta casă, 

Unde șez, Doamne, la masă, De m-oi închina cu rugă, 

În frica ta, ce țî-s slugă, În beserica ta svântă. 

Și mă du fără de smântă Spre-adevăr, să nu duc greață, 

Că tu, Doamne, m-ești povață Și spre tine-m deregi pașii, 

Ca să nu-m strice pizmașii. Că li-i gura nedireaptă 

Și li-i inema deșartă. Cu gâltejele căscate, 

De izbucnesc răutate, Cu graiuri necuvioase, 

Ca un mormânt plin de oase. Și cu limba lor înșală, 

Să facă-n lume sminteală. Ce le dă, Doamne, osândă, 

Să nu-ș laude-n dobândă. Sfaturile să le piarză 

Și din mila ta să cază. Cu a lor păgânătate, 

Să-i urnești la răutate,

Că te, Doamne, mâniară,

Clevetindu-te prin țară.

Iară ceia ce te-aștaptă,

Pre toț să-i bucuri cu plată,

Cu tine-n veci să petreacă

Bucurie, să le placă.

Să să laude cu tine

Carii ț-vor numelui bine,

Că dai bună cuvântare

Direptului și spori mare.

Doamne,-n scut de bună vrere,

Ne-ncununi cu mângâiere.