În ce chip nu s-a pleca cătră Dumnezău

Și i să va cuceri biet sufletul mieu?

Că de la dânsulu mi-i folos ș-agiutori,

Acela mi-i Dumnezău și răzămători. 

Cu dânsul mă sprejinesc și nu m-oi clăti, Și-n greu ce mi s-a tâmpla el mă va scuti. Pizmașilor, pănă când veț umbla zăluz, 

De veț lega-vă de om, veninaț și cruz?

Și vă puneț de-mproșcaț ca-ntr-un zid plecat,

Gândiț că l-iț1 răsâpi ca un gard stricat.

Și staț de vă sfătuiț prețul să-m schimbaț Și cu sete alergaț cu rău să-m stricaț. Din rost îm zâceț bineț, de mă îmblânzâț, Și din inemă cercaț să mă vicleniț. Ce eu tot mă voi pleca cătră Dumnezău, Și lui să te cucirești, biet sufletul mieu. La dânsulu mi-i să răbd, că mi-i Dumnezău, Spre folos, spre agiutori, nemutat spre rău. De Dumnezău m-oi spăsî, și slavă m-va da, Dumnezău mi-a agiuta, căce-l voi răbda. Deci2 să nedejdiuiț spre dâns, că vă zâc, Tot soborul creștinesc, cu mare cu mic. Și inema cătră dâns toț să vă vărsaț, Că-i a nostru Dumnezău, și să vă rugaț. Iară hiii omenești văz că sunt deșerț, Și-i văz că sunt mincinoș, plini de strâmbătăț. Și cu svatul lor cu tot deșert svătuiesc, Și cuvântul nu le stă de câte grăiesc. Pentr-aceea eu vă zâc să hiț înțălepț Și să nu nedejdiuiț cătră strâmbătăț, Nice cătră apucări să nu lăcomiț, Nice-n bogățâi ce vin să nu vă uimiț. 

Că de-aceasta Dumnezău o dat-au ales, Și de-aceasta de daóri eu am înțăles Că-i puterea și mila a lui Dumnezău, Și va-mpărțî tuturor după lucrul său.