PSALMUL 77 

Oamenii miei, să-m luaț aminte Legea ce v-am dat, și la cuvinte. Să vă plecaț, ce-am zâs să-nțelegeț, Cuvinte din rostu-mi să culegeț. Că din rostul mieu voi scoate pilde 

Și ciumilituri, ce voi deșchide, Din bătrâni luând începătură, Precum aț înțăles din scriptură. Și părinții voștri cu poveste V-au spusu-vă de-aț prins toț de veste. N-au putut cuconii lor s-ascunză De cătr-álte roduri, să n-auză, Fala Domnului să o grăiască, Minuni și puterea să-i vădească. Și au pus lui Iacov mărturie, Să-i stea legea-n Zrail cu tărie. Ce ne-au dat părinților credință, Să-ș învețe fiii să să sâmță, Și să ia-nvățătură nepoțâi, Cuconii lor să știe cu toțâi. Pre Dumnezău nedejdea să-ș puie Și faptele Domnului să spuie, Și poruncile lui să le cerce, Să nu fie ca părinț ce-i fece, Rod ce mânie și să-ntărâtă, Rod cu strâmbă inemă de smântă. Ce nu stă cu Domnul în credință, Și la suflet nu va să să sâmță. Fiii lui Efrem ce bat cu arce 

Dederă dos la război de lance,

Că cu Domnul nú-ș țân giurământul,

Nice-i feresc legea și cuvântul.

Bunătatea Domnului uitară Și ciudese ce-au făcut în țară, Prin Eghipet ce le-au făcut Domnul Minuni mare de-au văzut tot omul, 

În Tanéos, în loc de câmpie, Când le scotea moșii din șerbie. De-au desfăcut marea să-i petreacă, Să le dea moșie să le placă. Când au potprit marea ca-ntr-un foale, De i-au trecut preste-arină moale. Și zua le-au pus núor povață Prin pustie de-au mărs fără greață. Iară noaptea le-au țânut lumină Cu stâlp de foc, ca de zî senină, Au despicat piatra în pustie, 

De i-au adăpat cu apă vie,

C-au slobozât izvoară din stâncă,

Cu părauă cu apă adâncă.

Ce ei preste bine îi greșiră, Și la loc de secetă-i cârtiră, Ispitind pre Dumnezău prin gânduri Și cerșindu-ș bucate cu rânduri. Și pre Dumnezău îl clevetiră, De grăiră asupră-i cu pâră : „Dară poate Domnul să găteze Mese-n pustii să ne ospeteze? C-au lovit cu toiagul în stâncă, De-au purces dintr-însă ap-adâncă, Și părauăle s-apătoșară, De băură toț și s-adăpară. Dară putea-ne ne va da și pâine, Să ne facă masă și pre mâine?“ Pentr-aceasta s-au mâniat Domnul Cu urgie mare spre tot omul Și ș-au slobozât într-înșii focul, 

Prin izrailime prin tot locul. Pentru căce n-avură credință, Să le dea Dumnezău mântuință. Și nuoră ceriul ca de ploaie, De l-au deșchis de-au vărsat pohoaie. Că le-au plouat să mănânce mană, Pâine din ceri, îngerească hrană. Și le-au trimis de sațâu merinde, Fănină de grâu cu unt în stride. Mânca omul pâine îngerească, Ce-i hrăniia Domnul să-i crăvască1, Rădicat-au despre-austru vânturi, De le-au adus crâsteii2 cu cârduri, Că slobozî-n puterea sa livă, Vânt ce nu-i stă nemică-mprotivă, Și le-au plouat pécie destulă, Să le fie inema sătulă. Ca arina mării sta de multe Pasări pregiur tabără nezmulte, De mâncară și să săturară, Și gingășitura nu-ș uitară. Și nu căuta că li-i gura plină, Ce poftiia pepeni și slănină. Și le-au trimis Dumnezău urgie, De muriia să nu mai rămâie. Și din ceia ce-s aleș de frunte Căzură mulț ca de război iute. Și nemică nu să folosâră 

1 Ar putea fi citit și cârvască.

2 Ar putea fi citit și cârsteii.

Dintr-atâta, ce iarăș greșiră. Că nu vrură să stea cu credință, 

Din ciudesele lui să să sâmță. Zâlele ș-trecură fără treabă, 

Și aii să dusără cu grabă. Cându-i ucidea să-i concenească, 

Căuta pre Dumnezău să-l găsască. Și s-întorcea mânecând spre Domnul, 

Cătră rugă, părăsându-ș somnul, Țâind minte că Domnul le-agiută, 

De le tinde mila sa cea multă. Și numai din gură l-îndrăgiră, 

Și cu limbile sale-i mințâră. Inema de dâns le sta departe, 

Și-n tocmală-i n-avea dereptate. Ce Domnul li-i cu ieftinătate, 

De le șterge din toate păcate, Stâmpărând urgia să nu-i arză 

Și mânia oprind să nu-i piarză, Văzând Domnul că-s carne și sânge, 

Și ca de vânt cu lesne s-or stânge. Cât l-au mâniatu-l în pustie 

Și l-au îngânat prin apă vie! Întorcând și ispitind pre Domnul, 

Și cutezând lui Dumnezău omul, A-l mânia ș-a nu țânea minte 

De zî ce i-au scosu-i de mainte Cu mâna sa de la greutate, 

Scoțându-i și țâindu-le parte. Ca și în Eghipet cu ciudese 

Și cu minuni Domnul ce dedese, 

În eghipteni făcând arătare Și-n Taneos, în câmpul cel mare. Apele sta cu sânge-nchegate, Și fântânele toate-ncruntate. Le-au prăvălit izvoarăle-n sânge, Să n-aib-a bea-n sete ce-i va strânge. Muște cânești le-au trimis să-i pișce, Și-ntr-așternut broaște să le mișce. Cu gândacii i-au sterpit de poame, Cu lăcusta i-au băgat în foame, Și cu smida le-au făcut scumpete, Și viile le-au întors în sete. Murii le-au bătutu-le cu brumă, Și de dobitoc n-au rămas urmă, Că le-au ucis grindina și focul, De le-au pierit averea cu totul. Slobozând asupră-le urgie, Cu îngeri cumpliț și cu mânie, De ș-au făcut mâniii cărare 

Ș-au slobozât într-înșii pierzare,

De le era-n tot ceas moartea-n hoarbă

Cu dobitoc cu totul să-i soarbă.

De n-au scăpat frunte de prăsâlă, Ce le-au pierdut feții fără milă, Din Eghipet de prin toată țara, De le-au mărs preste lume ocara De țara lui Hàmos, să să sâmță, Când i-au curățâtu-i de sămânță. Și ș-au pornit oamenii ca turma Spre pustie, de i-au luat urma. Și le-au fost povață cu nedejde, 

De n-au purtat frică de primejde. Și pizmașii s-au necat în mare, Ce-au mărs după dânș cu război tare. 

Și i-au băgat în măgura svântă,

De direapta lui agonisită.

Și le-au gonit păgânii din față,

Să petreacă-n țară fără greață. Ce le-au împărțât Domnul pre soarte, De-au așezat neamurile toate, 

Împărțându-ș orașe și sate Cu hotară largi și desfătate. Și nu să lăsară de ispită De-a cercarea hirea lui cea svântă. Și tocmala Domnului lăsară Și din giurământ să lepădară, Ca părinții lor de rătăciră Și ca arcul cel strâmb să suciră, Mâniind pre Domnul cu movile, Cu idóli ciopliț cu dălț, cu pile. Și văzându-i Domnul ce lucrează, I-au urnit din ochi, să nu-i mai vază, Pre Izráil cu toată sămânța, Căce ș-au defăimatu-ș credința. Și ș-au părăsâtu-ș Domnul cortul Din Silóm, de l-au urnit cu totul, Sălașul său ce da-n lume rază Și l-au strânsu-l Domnul, ca să-i piarză. Și le-au dat tăria lor în pradă, De ș-au făcut limbile-ntr-înș nadă. Că i-au dat pizmașilor pre mână, De căzură-n sabie streină. Și stătu de Domnul părăsâtă 

Ocina lui, căce-i fu urâtă. Tinerii lor au pierit de-arsură, Și góvile nejelite fură. Preuțâi de sabie pieriră, Și văduvile lor nu-i jeliră. S-au uitat într-înșii și prohodul, Văzându-să-n jele cu tot rodul. Și Domnului i să fece milă, 

Văzând că le fac pizmașii sâlă.

Și ca din somn sări Domnul rumăn,

Ca de vin ce-i aburit și șumăn,

Și dede-n pizmaș cu război iute, De le cădea buci de pre șezute. Și să pomenește de ocară Ce le-au trimis Domnul preste țară. Și-ș fece căutare pre sălașe, Să le vază ce-s de drăgălașe, Să-ș aleagă-ntr-înse lăcuință, Să-i slujască toate cu credință. Și la Iosif1 nu vru să-ș aleagă. Nice la Efrem odihnă largă. Ce ș-au ales mai drag la Iiuda Să-ș Dumnezău încuscreze ruda. Și ș-au ales muntele Sionul Să petreacă-n lume cu noi Domnul. Și ș-au zidit într-îns svânta casă, De scripește cu lucoare deasă, Ca un corn de inorog dând rază, De li-i drag tuturor să o vază. Că stă bine și dă cuviință, 

1 Pronunțat Io-sif. 

’Ntemeiată în veci cu credință. Ș-au ales pre David a sa slugă, După turmă să nu stea să mulgă, Nice să-mble după fătătoare, ’N zî de lucru și de sărbătoare. Și l-au pusu-l pre Iacov să pască Și preste Izráil să crăiască. Și-i păscu cu inemă curată Și cu-nțălepciune strecurată, Purtându-i ca oile-n pășune, Pre-nvățături și năravuri bune.