Sufletul mieu, ură bine

    Lui Dumnezău, cum să vine, 

Și-i zî, Doamne, să trăiască 

    Mărirea ta și să crească. 

Să te-mbraci cu mărturie,

    Cu frâmsețe și tărie,

Că tu te-nvești cu lumină,

    Ca soarele-n zî senină. 

Și ț-ai tins ceriul ca cortul, 

    De l-ai înfrâmșat cu totul, 

Și i-ai pus deasupra ape, 

    Din tinsori să nu să scape. 

Núorii ț-ai pusu-ț scară, 

    Când vei să pogori în țară. 

Caii îț sunt iuț ca vântul, 

    De mărg unde ți-i cuvântul, 

Și ca gândul mărg de tare 

    Îngerii tăi cei călare, 

Și pedestrimea ca focul 

    Merge strălucind cu totul. 

Tu-ntemeiez cu cuvântul 

    De stă nemutat pământul. 

Tu i-ai datu-i de mainte 

    Prăpastea de-mbrăcăminte, 

Și stă gata să te-asculte, 

    Să dea apa preste munte, 

Și de svânta ta poruncă 

    Va fugi din deal la luncă, 

Că va merge detunată, 

    De glasul tău înspăimată. 

Și munțâi, și dealuri nalte 

    S-or ivi, și șesuri late, 

Pre locul ce sunt urzâte, 

    Când i-ai făcut de mainte 

Și le-ai pusu-le hotară, 

    Să nu dea din loc afară, 

Ce să-ț țâie-ntreg cuvântul, 

    Să nu-mprésure pământul. 

Tu trimiț ape prin tăuri, 

    De cură printre munț răuri, 

De să toate heri adapă 

    Și le prisosește apă. 

Și colunii când li-i sete 

    Tu-i adăpi fără scumpete. 

Tu strângi pasările-n hoarbă 

    La părău ce vin să soarbă, 

De prin pietri, de prin gauri 

    Slobod cântece și glasuri. 

Tu sloboz roauă pre munte 

    Dintr-a tale cămări multe, 

Și pre pământ sloboz ploaie, 

    De să satură-n pohoaie, 

Și cu lucrul tău sporește 

    Tot pământul de rodește. 

Tu dai fânului să crească, 

    Dobitoacelor să pască. 

Și crești pajiștea cea moale, 

    De scoate grâul din foale, 

De-ș culeg oamenii hrană 

    Să le hie și pre iarnă. 

Că scot pita cu sudoare 

    Să mănânce la răcoare, 

Din pământ agonisită 

    Pre porunca ta cea svântă. 

Și le-ai dat vinul să-ș facă 

    Veselie, să le placă. 

Cu oloi să-ș netezască 

    Fața și să să-ncrăvască1 

Cu pâinea cea de mâncare,

    Să să facă omul tare.

Copacilor de pre câmpuri

    Tu le dai sațâu pre timpuri, 

Și chedrilor din Livanul, 

    Ce-i răsădești pre tot anul. 

Acoló vrabii ș-or face 

    Cuiburi, di-or ședea cu pace, 

Că le este rodionul 

    Povață, pus de la Domnul. 

Cerbilor le-ai dat să salte 

    Pre munțâi cu dealuri nalte, 

Și iepurilor scăpare 

    Le-ai dat s-aibă supt stânci tare. 

Luna ai făcut cu rază, 

    Să crească-n vremi și să scază, 

Și soarele ș-nemerește 

    Apusul ce odihnește. 

Din tunerec feceș noapte, 

    De ies gadinile toate. 

Lupii urlă și scâncează, 

    Când spre vânat să gătează, 

Să-ș ceie și să-ș răpască 

    De la Domnul să-i hrănească, 

Pănă când răsare soare, 

    De mărg cineș la-nchisoare. 

Și omul, fără de greață, 

    Iese-n treabă demineață, 

De lucrează pănă-n sară, 

    Zî de iarnă și de vară.

Pentr-aceea, Doamne svinte,

    Să fii mărit de mainte,

De lucruri ce-ai făcut mare,

    Cu sfat bun, cu așezare! 

Pământul îi plin de fapte 

    Ce-ai făcut cu bunătate. 

Și marea, câtu-i de lată, 

    Și largă, și desfătată, 

Într-însă să țin heri multe, 

    Jigănii mari și mănunte. 

Preste luciu de genune 

    Trec corabii cu minune. 

Acoló le vine toană 

    De fac chiții gioc și goană. 

Și toate la tine caută 

    Să le dai hrană bogată, 

Să strângă și să-ș culeagă 

    Ce le-ai dat, cu voaie largă. 

Cându-ț deșchiz svânta mână, 

    Atunci toată lumea i-plină 

De bișug și de dulceață, 

    Și-ș petrec toț bine-n viață. 

Și când ț-ascunz fața svântă, 

    Toată lumea să-nspământă. 

Când le iei duhul, s-or stânge 

    Și la țărna lor s-or strânge. 

Duhul tău când li-i trimite,

    Să vor zidi ca mainte,

Și cum ț-ai datu-ț cuvântul,

    Vei înnoi tot pământul. 

Și să-ț fie, Doamne svinte, 

    Slava-n veci, ca și mainte! 

Dumnezău gând bun va pune 

    De lucruri ce-au făcut bune. 

Că de svânta ta căutare 

    Pământul tremură tare, 

Și din munte merge pară, 

    Când pogori să vez în țară. 

Și ț-voi cânta, Doamne,-n viață, 

    În custul mieu, cu dulceață, 

Cânta-ț-voi, Dumnezău svinte, 

    Domnului mieu de mainte. 

Pănă ce voi fi cu viață, 

    Îț voi cânta fără greață. 

Și să-ț placă, Doamne svinte, 

    Bietele mele cuvinte, 

Să mă bucur în tot bine 

    De Dumnezău, cum să vine, 

Ca să pieie cu ocară 

    Toț pizmașii tăi din țară. 

Și ceia ce-s fără lege 

    De pre pământ să vor șterge, 

Să nu scape nice urmă, 

    Ce să-i ștergi dintr-a ta turmă.