Domnul stătu crai în 

    Țărâle să bucurară,

Și pământul tot să salte,

    Cu ostrove de departe.

Dimpregiur núor și ceață

    Sprejinesc svânta lui față,

Și direptatea-i tocmește

    Scaunul ce odihnește, 

De-l gătează pre giudețe, 

    Ne-alegând pre nime-n fețe.

Pre denainte-i foc merge, 

    De arde cei fără lege.

Fulgerile lui cu pară 

    Ard de să văd preste țară.

Pământul să-mplú de frică, 

    Munțâi să topăsc de p

Și cură ca nește ceară, 

    Văzând pre Domnul în țară.

Și de fața lui cea svântă 

    Tot pământul să spământă.

Ceriurile grăiesc toate, 

    De-i spun dereptatea-n gloate.

Și toț oamenii văzură 

    Slava lui de să-ncrezură.

Iară ceia ce-s cu vină 

    Pentru idoli ce să-nchină,

Stau cu groază și cu frică, 

    Li-i nedejdea-ntr-o nemică.

Închinațî-vă la Domnul, 

    Cu toț îngerii, tot omul.

Sionul să-i paie bine, 

    Auzând că Domnul vine.

Fetele din jidovie 

    Te-aștaptă cu bucurie

Pentru svintele giudețe 

    Ce le alegi cu blândețe.

Că tu, Doamne, ne ești Domnul 

    Pre pământ preste tot omul,

Și ți-i nalt cinstitul nume 

    Preste toț bozâi din lume. 

Ceia ce iubiț pre Domnul,

     Să urâț răul, tot omul. 

Că Dumnezău îș ferește 

    Ceata de svinț ce-l iubește, 

Și din mâni fără de lege 

    I-a scoate și-i va alege. 

Și direptului senină 

    Îi va străluci lumină, 

Veselie și cunună 

    Celor cu inemă bună. 

Și vă bucuraț, tot omul 

    Ce sunteț direpț, la Domnul, 

Mărturisind fără smântă 

    De pomana lui cea svântă.