Partea a doua. Cunoştinţa cuDostoievski. Căsătoria.

Pe trei octombrie 1866, în jurul orei şapte seara, am venit, ca de obicei, la liceul de băieţi nr. 6, unde profesorul de stenografie P. M. Olhin îşi ţinea cursul. Nu începuse încă: îi aştepta pe cei întârziaţi. M-am aşezat la locul meu obişnuit şi abia am apucat să-mi aranjez caietele, că s-a apropiat Olhin şi, aşezându-se în bancă, alături de mine, mi-a spus:

— Anna Grigorievna, n-ai vrea să capeţi un post de stenografă? Mi s-a solicitat un stenograf şi m-am gândit că poate ai să accepţi dumneata treaba asta.

— Vreau foarte mult, i-am răspuns eu, de mult visez să lucrez. Mă întreb doar dacă ştiu destul de bine stenografia ca să-roi asum o muncă de răspundere.

Olhin m-a liniştit. După părerea lui scriam destul de repede, pentru treaba ce mi se propunea, şi puteam face faţă foarte bine.

— Şi la cine este vorba să lucrez? M-am interesat eu.

— La scriitorul Dostoievski. Lucrează la un nou roman, pe care vrea să-l dicteze unui stenograf. Dostoievski crede că romanul va avea cam şapte coli de tipar de format mare şi propune pentru toată această muncă cincizeci de ruble.

M-am grăbit să-mi dau consimţământul. Numele lui Dostoievski îmi era cunoscut din copilărie: fusese scriitorul preferat al tatălui meu. Eu însămi eram entuziasmată de lucrările lui şi am plâns citind Amintiri din Casa morţilor. Gândul nu numai că am să-l cunosc pe talen-

— Amintiri – c. 174} tatul scriitor, dar că am să-l şi ajut în munca sa m-a emoţionat şi m-a bucurat mult.

Olhin mi-a dat un bileţel împăturit pe care scria: „Strada Stoliarnaia, colţ cu M. Meşceanskaia, casa lui Alonkin, ap. Nr. 13, să întrebe de Dostoievski” – şi mi-a spus:

— Te-aş ruga să te duci la Dostoievski mâine, la unsprezece şi jumătate, „nici mai devreme, nici mai târziu”, cum mi-a precizat chiar el astăzi. Aici Olhin mi-a spus părerea lui în legătură cu Dostoievski, dar despre asta am să vorbesc mai târziu.

Olhin s-a uitat la ceas şi s-a urcat la catedră. Trebuia să recunosc că de data aceasta a fost o lecţie pierdută pentru mine: eram emoţionată şi plină de bucurie. Visul meu tainic s-a împlinit – am căpătat de lucru! Dacă Olhin, care este atât de pretenţios şi de sever, a găsit că ştiu destul de bine stenografia şi că scriu destul de repede, înseamnă că aşa este, altfel nu mi-ar fi propus această muncă. Asta m-a bucurat foarte mult şi m-a înălţat în propriii mei ochi. Simţeam că am păşit pe un drum nou, că pot să câştig bani cu munca mea, că devin independentă, iar independenţa pentru mine, o fată a anilor şaizeci, era cea mai scumpă idee. Dar şi mai plăcută şi mai importantă decât munca propusă mi se părea posibilitatea de a lucra cu Dostoievski şi de a cunoaşte personal pe acest scriitor.

Când m-am întors acasă, i-am povestit totul cu de-amănuntul mamei. A fost şi ea foarte mulţumită de succesul meu. De bucurie şi de emoţie, n-am putut să închid ochii aproape toată noaptea şi tot căutam să mi-J imaginez pe Dostoievski. Considerându-l contemporan al tatălui meu, mi-l închipuiam un om de-a dreptul bătrân. Ba îl vedeam un bătrân gras şi chel, ba înalt şi slab, dar neapărat aspru şi posomorit, aşa cum îl găsea Olhin. Cel mai mult mă frământa cum să vorbesc cu el. Dostoievski îmi părea atât de erudit şi atât de inteligent, că am şi început să tremur pentru fiecare cuvânt pe care urma să-l spun. Mă tulbura şi gândul că nu ţin minte exact numele eroilor din romanele sale, şi eram ferm convinsă că o să vorbească despre ei. Nu m-am întâlnit niciodată în cercul meu cu literaţi de seamă şi mi-i imaginam ca pe nişte fiinţe deosebite, cu care trebuie să vorbeşti într-un fel aparte. Amintindu-mi vremurile de atunci, îmi dau seama cât eram de copil, în ciuda celor douăzeci de ani ai mei.