II.

La patru octombrie, în ziua memorabilă a întâlnirii mele cu viitorul meu soţ, m-am trezit vioaie şi plăcut emoţionată la gândul că în ziua aceea urma să se înfăptuiască un vis cu care m-am răsfăţat atâta vreme: să mă transform din elevă sau cursantă într-un om independent, pe tărâmul ales de mine.

Am plecat mai devreme de acasă, ca să trec înainte pe la Gostinâi Dvor, să-mi procur o provizie de creioane şi de asemenea să-mi cumpăr o servietă mică, care, după părerea mea, ar fi putut să dea mai multă seriozitate înfăţişării mele adolescentine. Mi-am terminat cumpărăturile în jur de unsprezece şi ca să ajung la Dostoievski „nici mai devreme nici mai târziu” de ora fixată, am pornit-o încet pe Bolşaia Meşceanskaia şi pe Stoliarnaia, privindu-mi necontenit ceasul. La unsprezece douăzeci şi cinci mam apropiat de casa lui Alonkin şi am întrebat omul de serviciu care stătea la poartă unde se află apartamentul nr. 13. Mi-a arătat spre dreapta, unde, în gang, era intrarea pe scară. Era o casă mare, cu o mulţime de apartamente mici, populate de negustori şi de meseriaşi. Mi-a amintit imediat de casa din romanul Crimă şi pedeapsă, în care locuia Raskolnikov, eroul romanului.

Apartamentul nr. 13 se afla la etajul întâi. Am sunat şi mi-a deschis imediat uşa o servitoare în vârstă, cu un şal verde în pătrăţele aruncat pe umeri. Citisem de curând Crimă şi pedeapsă şi m-am întrebat involuntar dacă şalul acesta nu este cumva prototipul celui care a jucat un rol atât de mare în familia Marmeladovilor. 2 La în-

— Era o expresie obişnuită a lui Feodor Mihailovici, care, nevrând să-şi piardă timpul în aşteptarea cuiva, prefera să fixeze ora exactă a întâlnirii, adăugind întotdeauna: „Nici mai devreme, nici mai târziu”. (N. aut.) trebarea servitoarei pe cine doresc să văd, i-am răspuns-că am venit din partea lui Olhin şi că stăpânul ei a fost prevenit de vizita mea.

Nici n-am apucat să-mi scot gluga că s-a deschis o-uşă şi pe fundalul unei camere luminoase a apărut un bărbat tânăr3, foarte brunet, cu părul zbârlit, cu pieptul descoperit şi în papuci. Văzând o persoană necunoscută, a scos un ţipăt şi a dispărut imediat pe o uşă laterală.

Servitoarea m-a invitat în sufragerie. Era mobilată, destul de modest: pe lângă pereţi erau două sipete acoperite cu nişte covoraşe. Lângă fereastră era un scrin cu o broderie albă pe el. De-a lungul unui alt perete era un divan, iar deasupra divanului atârna o pendulă. Am remarcat cu satisfacţie că în clipa aceea ceasul arăta fix unsprezece şi jumătate.

Servitoarea m-a invitat să iau loc şi mi-a spus că domnul va veni îndată. Într-adevăr, după vreo două minute a apărut Feodor Mihailovici, m-a invitat să trec în cabinetul de lucru şi a plecat să spună să ni se aducă ceai, după cum mi-am dat seama mai târziu.

Cabinetul lui Feodor Mihailovici era o cameră marer cu două ferestre, foarte luminoase în ziua aceea însorită, dar pe altă vreme făcea o impresie sumbră, fiind o cameră posomorită şi tăcută, destul de deprimantă din cauza liniştii şi a semiobscurităţii.

În fundul camerei se afla un divan moale tapisat cu o stofă maronie cam uzată; în faţa divanului era o masă rotundă cu o faţă roşie de stofă. Pe masă, o lampă şi două-trei albume; peste tot erau scaune tapisate şi fotolii. Deasupra divanului, într-o ramă de nuc, atârna portretul unei doamne extrem de slabe, cu o rochie neagră şi cu o bonetă tot neagră. „Probabil că e soţia lui Dostoievski”, m-am gândit eu, necunoscându-i situaţia de familie.

Intre ferestre era o oglindă mare într-o ramă neagră. Întrucât peretele era mult mai lat decât oglinda, aceasta fusese aşezată mai aproape de fereastra din dreapta, ceea ce era foarte urât. Lângă ferestre erau două vaze chinezeşti, mari, de o formă minunată. De-a lungul peretelui era un divan mare, încăpător, îmbrăcat în marochin verde, iar lângă el o măsuţă pe care era pusă o carafă cu apă. Vizavi, de-a curmezişul camerei, era masa de lucru, la care am stat tot timpul oât mi-a dictat Feodor Mihailovici. Ambianţa cabinetului era una dintre cele mai comune din oâte văzusem în casele unor oameni neînstăriţi.

Stăteam şi ascultam. Tot mi se părea că trebuie să aud dintr-o clipă într-alta ţipete de copii sau un răpăit de tobă; sau că se va deschide uşa şi o să intre în cabinet doamna aceea uscăţivă, al cărei portret abia-l văzusem.

A intrat, însă, Feodor Mihailovici şi, după ce s-a scuzat că a fost reţinut, m-a întrebat:

— Te ocupi demult de stenografie?

— Numai de o jumătate de an.

— Şi are mulţi elevi profesorul dumitale?

— La început s-au înscris peste o sută cincizeci, acum, însă, n-au mai rămas decât vreo douăzeci şi cinci.

— De ce aşa de puţini?

— Mulţi au crezut că stenografia se învaţă toarte uşor şi când au văzut că în câteva zile nu poţi să faci mare lucru au renunţat la şcoală.

— Aşa e la noi cu tot ce e nou, a spus Feodor Mihailovici, mai întâi se apucă cu patimă, pe urmă se răcesc repede şi renunţă. Văd că trebuie să muncească şi cine mai are chef să muncească astăzi?

La prima vedere Dostoievski mi s-a părut destul de bătrân. Dar de cum a început să vorbească parcă a întinerit şi m-am gândit că nu poate să aibă mai mult de treizeci şi cinci, treizeci şi şapte de ani. Era de statură mijlocie şi se ţinea foarte drept. Părul lui de un casta-niu-deschis, chiar puţin roşcat, era pomădat din belşug şi pieptănat lins. Dar ceea ce m-a uimit au fost ochii: unul era căprui, pupila celuilalt, însă, era lărgită aproape până la mărimea ochiului, aşa că irisul era aproape de neobservat. Această asimetrie a ochilor îi dădea privirii o expresie enigmatică. Faţa lui Dostoievski, palidă şi bolIn timpul unui acces de epilepsie, Feodor Mihailovici s-a lovit în cădere de un obiect ascuţit şi s-a rănit grav la ochiul drept. A început să se trateze la doctorul Junge, care i-a prescris să pună în ochi picături de atropină şi asta îi dilata pupila. (N. aut.) năvicioasă, mi s-a părut foarte cunoscută, probabil datorită faptului că-i văzusem portretele. Era îmbrăcat cu o jachetă din postav albastru, destul de uzată, dar cu o cămaşă de un alb imaculat. După vreo cinci minute a intrat servitoarea şi ne-a adus două pahare cu ceai foarte tare, aproape negru. Pe tavă erau două chifle. Am luat un pahar. N-aveam chef de ceai, era şi foarte cald, dar, ca să nu par o mofturoasă, am început să beau. Şedeam lingă perete, în faţa măsuţei, iar Dostoievski ba se aşeza la masa lui de lucru, ba se plimba prin cameră, stingân-du-şi des ţigara şi aprinzându-şi alta. Mi-a oferit şi mie ţigări. Am refuzat.

— Poate că refuzi numai din politeţe? Spuse el. M-am grăbit să-l încredinţez nu numai că nu fumez, dar că nici nu-mi place să văd doamne fumând.

Discuţia era fragmentară. Dostoievski trecea tot timpul de la o temă la alta. Avea o figură epuizată şi bolnăvicioasă. Aproape chiar de la primele fraze mi-a spus că e bolnav de epilepsie şi că acum câteva zile a avut o criză. Sinceritatea asta m-a uluit. Despre viitoarea muncă Dostoievski nu spunea nimic clar:

— Să vedem cum o să facem, să încercăm, să vedem dacă e posibil.

Am început să cred că e puţin probabil să colaborăm. M-am gândit chiar că Dostoievski se îndoieşte despre posibilitatea şi oportunitatea unui atare mod de lucru şi, poate, e gata să renunţe. Ca să-l ajut să ia o hotărâre. I-am spus:

— Bine, să încercăm, dacă însă o să vă fie incomod să lucraţi cu mine, să-mi spuneţi direct. Fiţi sigur că n-o să am nici o pretenţie.

Dostoievski a hotărât să-mi dicteze ceva din Russki vestnik, cu rugămintea să-i traduc stenograma în scriere obişnuită. A început să-nmi dicteze foarte repede, dar l-am oprit şi l-am rugat să nu dicteze mai repede decât vorbirea obişnuită.

Apoi am început să traduc scrierea stenografică în cea obişnuită şi am făcut-o destul de repede, Dostoievski, însă, mă tot grăbea şi se îngrozea că transcriu prea încet.

— Dar, l-am liniştit eu, de transcris ara să transcriu acasă şi nu aici, aşa că pentru dumneavoastră e totuna cât timp îmi va lua lucrul.

Citind cele transcrise, Dostoievski a găsit că am scăpat un punct şi că n-am scris prea clar un semn tare şi mi-a făcut o observaţie tăioasă. Era evident enervat şi nu-şi putea aduna nicicum gândurile. Ba mă întreba cum mă cheamă, ca să uite imediat, ba începea să umble prin cameră, umbla mult, uitând parcă de prezenţa mea. Şedeam fără să mă mişc, de teamă să nu-i tulbur gândurile.

În cele din urmă, Dostoievski mi-a declarat că e absolut incapabil să-mi mai dicteze şi, dacă pot, să vin la el în aceeaşi zi pe la opt. Atunci o să şi înceapă să-mi dicteze romanul. Mi-era foarte incomod să vin pentru a doua oară, dar, nedorind să amân lucrul, am căzut de acord.

La despărţire, Dostoievski mi-a spus:

— Am fost bucuros când mi-a propus Olhin o fată stenografă şi nu un bărbat. Ştii de ce?

— De ce?

— Pentru că un bărbat s-ar fi apucat sigur de băutură, iar dumneata sper că n-o să bei.

Mi-a venit să râd, dar mi-am reţinut zâmbetul.

— Sigur n-o să beau. Puteţi fi convins de asta, i-am răspuns cu toată seriozitatea.