III.

Am ieşit de la Dostoievski foarte tristă. Nu mi-a plăcut şi mi-a lăsat o impresie apăsătoare. M-am gândit că e puţin posibil să putem colabora şi visurile mele de independenţă riscau să se facă praf… Era cu atât mai dureros, cu cât abia în ajun buna mea mamă se bucurase atât de noua mea activitate.

Era în jur de două când am plecat de la Dostoievski. Să mă duc acasă era prea departe: locuiam pe lângă Smolnâi, pe strada Kostromskaia, în casa mamei mele, Anna Nikolaevna Snitkina. M-am hotărât să mă duc la nişte rude care locuiau în intrarea Fonarnaia, să prânzesc la ei şi seara să mă duc la Dostoievski.

Rudele mele au manifestat un mare interes pentru noua mea cunoştinţă şi au început să mă întrebe în detaliu despre Dostoievski. Vorbind de una, de alta, timpul a trecut repede şi pe la opt mă şi apropiam de casa lui Alonkin. Pe servitoarea care mi-a deschis uşa, am întrebat-o cum îl cheamă pe stăpânul ei. De pe cărţile lui ştiam că prenumele îi este Feodor, dar nu-i cunoşteam patronimicul. Fedosia (acesta era numele servitoarei) m-a rugat din nou să aştept în sufragerie şi s-a dus să-şi anunţe stăpânul. Când s-a întors, m-a invitat să trec în cabinet. L-am salutat pe Feodor Mihailoviei şi m-am aşezat pe vechiul meu loc, la măsuţă. Feodor Mihailoviei, însă, n-a fost prea mulţumit şi mi-a propus să mă aşez la masa lui de lucru, asigurându-mă că o să-mi fie mai comod să scriu. Trebuie să recunosc că m-am simţit foarte măgulită de a lucra la masa la care fusese scrisă de curând o lucrare atât de talentată ca romanul Crimă şi pedeapsă.

Mi-am schimbat locul, iar Feodor Mihailoviei a ocupat locul meu la măsuţă. S-a interesat din nou de numele şi prenumele meu şi m-a întrebat dacă nu sunt cumva rudă cu tânărul şi talentatul scriitor Snitkin, care decedase recent 4. I-am spus că e vorba de o coincidenţă de nume. A început să mă întrebe din cine e compusă familia mea, unde am învăţat, ce m-a făcut să mă apuc de stenografie etc.

La toate întrebările am răspuns simplu, serios, aproape aspru, după cum mă asigura mai târziu Feodor Mihailoviei. Hotărâsem de multă vreme că în cazul când va trebui să stenografiez pentru persoane particulare mai puţin cunoscute de mine, să stabilesc de la început numai relaţii de lucru, evitând orice familiaritate, ca să nu încerce nimeni să-mi spună vreun cuvânt deplasat. Cred că nici n-am zâmbit măcar vreodată în timpul discuţiei eu Feodor Mihailoviei şi seriozitatea mea i-a plăcut foarte mult. Mi-a mărturisit mai târziu că a fost plăcut surprins de felul în care mă purtam. El se obişnuise să întâlnească în societate nihiliste a căror purtare o observase şi îl revolta în acelaşi timp. A fost cu atât mai bucuros să descopere în mine un gen cu totul opus faţă de cel dominant al tinerelor fete de pe atunci.

Intre timp, Fedosia a pregătit în sufragerie ceaiul şi ne-a adus două pahare, două chifle şi lămâie. Feodor Mihailoviei mi-a oferit din nou să fumez şi m-a tratat cu pere.

La ceai discuţia a căpătat un ton şi mai sincer şi mai binevoitor. Mi s-a părut deodată că-l cunosc de multă vreme pe Dostoievski şi am încercat o plăcută senzaţie de uşurare.

Nu ştiu cum, în timpul discuţiei s-a pomenit de chestiunea petraşeviştilor şi a condamnării la moarte 5. Feodor Mihailgyici s-a lăsat furat de amintiri.

— J Mi-aduc aminte, spunea el, cum stăteam în piaţa Semrcmovskaia, în mijlocul prietenilor mei condamnaţi şi, văzând cum se fac pregătirile, ştiam că mi-au rămas; de trăit doar cinci minute. Aceste minute, însă, erau pentru mine ani, zeci de ani, într-atât mi se părea că mai am mult de trăit! Ni s-au şi pus cămăşile de condamnaţi şi ne-au împărţit câte trei. Eram al optulea, în rândul al treilea. Primii trei au fost legaţi de stâlpi, după două, trei minute primele două grupuri ar fi fost împuşcate şi după asta ar fi venit rândul nostru. Cât mai voiam să trăiesc, Doamne Dumnezeule! Mi-am amintit tot trecutul, faptul că nu l-am prea folosit cum trebuie şi aş fi vrut aşa de mult să iau totul de la capăt şi să mai trăiese mult, mult de tot… Deodată, a răsunat anularea comenzii şi am căpătat curaj. Tovarăşii mei au fost dezlegaţi de la stâlpi, aduşi înapoi şi ni s-a citit o nouă sentinţă: eu eram condamnat la patru ani muncă silnică. Nu ştiu o jdtă zi mai fericită! Am tot umblat prin celuia mea din închisoarea Alexeevskaia şi am tot cântat, tare, atât eram de bucuros de viaţa ce mi-a fost dăruită! Mai târziu i s-a permis fratelui meu să-şi ia rămas bun de la mine şi în ajun de Crăciun am fost trimis pe drumul lung al deportării. Păstrez şi acum scrisoarea pe care am trimis-o răposatului meu frate în ziua pronunţării sentinţei. De curând, un nepot mi-a înapoiat această scrisoare.

Povestirea lui Feodor Mihailoviei m-a îngrozit. M-a uimit, însă, şi faptul că e atât de sincer cu mine, rare eram aproape un copil şi pe care mă vedea în ziua aceea pentru prima dată în viaţa lui. Acest om, aparent ascuns şi aspru, îmi povestea trecutul său cu asemenea amănunte, atât de sincer şi de intim, că m-am mirat fără să vreau. Abia mai târziu, după ce i-am cunoscut situaţia familială, am înţeles cauza acestei încrederi şi sincerităţi: pe atunci Feodor Mihailovici era absolut singur şi înconjurat de oameni duşmănoşi faţă de el. Simţea prea mult nevoia de a-şi împărtăşi gândurile oamenilor la care intuia o atitudine caldă şi atentă. Sinceritatea aceasta din prima zi a cunoştinţei noastre mi-a plăcut foarte mult şi mi-a lăsat o amintire fermecătoare.

Discuţia noastră trecea de la o temă la alta, iar de lucrat tot nu începeam să lucrăm. Asta mă neliniştea: se făcea târziu şi aveam un drum lung până acasă. I-am promis mamei că am să mă întorc de la Dostoievski direct acasă şi-mi era teamă acum că o să se neliniştească. Mi-era neplăcut să-i reamintesc lui Feodor Mihailovici de scopul pentru care am venit şi m-am bucurat foarte mult când şi-a adus singur aminte şi mi-a propus să înceapă să dicteze. M-am pregătit, iar Feodor Mihailovici a început să se plimbe destul de repede prin cameră, în diagonală, de la uşă spre sobă, şi de fiecare dată când ajungea lingă sobă ciocănea în ea de două ori. In tot acest timp fuma, aruricând des ţigara neterminată într-o scrumieră aşezată la marginea mesei de scris.

După ce a dictat o bucată de vreme, Feodor Mihailovici m-a rugat să-i citesc cele scrise şi m-a oprit chiar după primele cuvinte:

— Cum adică „m-am întors din Ruletenburg”? Am spus eu ceva de Ruletenburg?

— Da, Feodor Mihailovici, aţi dictat cuvântul acesta

— Nu se poate!

— Fiţi amabil, există în romanul dumneavoastră un oraş care să se numească aşa?

— Da, acţiunea se petrece într-un oraş cu cazinouri, pe care l-am numit Ruletenburg.

Mai târziu, începutul a fost transformat şi suna altfel („în sfârşit, m-am întors după o absenţă de două săptămâni. Ai noştri se aflau de trei zile la Ruletenburg”). (N. aut.)

— Atunci, dacă există, înseamnă că dumneavoastră aţi dictat sigur acest cuvânt, altfel de unde era să-l iau?

— Ai dreptate, a recunoscut Feodor Mihailovici, am încurcat eu ceva.

Am fost foarte mulţumită că neînţelegerea s-a lămurit. Cred că Feodor Mihailovici era prea cufundat în gândurile sale sau poate prea obosit şi de aici eroarea. Dealtfel, şi-a dat seama şi el de asta, deoarece mi-a spus că nu mai e în stare să dicteze şi m-a rugat să-i aduc cele dictate a doua zi la douăsprezece. I-am promis.

Ceasul a bătut ora unsprezece şi m-am pregătit să plec. Aflând că locuiesc în Peski, Feodor Mihailovici mi-a spus că n-a fost niciodată prin acea parte a oraşului şi că habar n-are pe unde se găsesc Peski. Dacă, însă, e departe, poate să-şi trimită servitoarea să mă conducă. Bineînţeles că am refuzat. Feodor Mihailovici m-a condus până la uşă şi i-a spus Fedosiei sămi lumineze scara.

Acasă i-am povestit cu încântare mamei cât de sincer şi de bun a fost Dostoievski cu mine, dar, ca să n-o necăjesc, i-am ascuns impresia apăsătoare pe care mi-a lăsat-o această zi petrecută într-un mod atât de neobişnuit. Impresia a fost într-adevăr copleşitoare: pentru prima dată în viaţă am văzut un om inteligent, bun, dar nefericit, părăsit parcă de toţi şi în inima mea s-a cuibărit un sentiment de profundă compasiune…

Eram foarte obosită, aşa că m-am culcat, rugând să fiu trezită cât mai devreme ca să am timp să transcriu tot ce mi s-a dictat şi să-i aduc cele scrise lui Feodor Mihailovici la ora stabilită.