XVIII.

În ajunul nunţii am trecut pe la Feodor Mihailovici ca să-l mai văd şi să-i spun că pe la şapte seara va veni pe la el sora mea, Măria Grigorievna Svatkovskaia, ca să-mi aranjeze lucrurile, care fuseseră expediate în cu-fere, lăzi „şi cutii, şi să scoată tot felul de obiecte de gospodărie, necesare pentru primirea oaspeţilor. După cum îmi povestea mai târziu sora mea, Feodor Mihailovici a primit-o cu multă căldură, a ajutat-o să deschidă cufe-rele şi să aranjeze lucrurile, a tratat-o şi a cucerit-o în-tr-atât, încât n-a putut să nu fie de acord cu părerea mea că viitorul meu soţ este un om uimitor de amabil şi de drăguţ.

Am hotărât ca seara aceea s-o petrec doar cu mama. Îmi părea rău din toată inima de biata mea mamă: toată viaţa şi-a petrecut-o înconjurată de familie, acum, însă, tata murise, fratele meu plecase la Moscova şi plecam şi eu din casa ei. Ne iubea foarte mult pe toţi, am trăit foarte uniţi şi înţelegeam cit îi era de greu să rămână singură.

Toată seara ne-am adus aminte cit de bine ne-am simţit împreună. Am rugat-o pe mama, ca acum, când suntem doar noi două, să mă binecuvânteze pentru viaţa mea nouă. Am observat, în cazul prietenelor mele, că binecuvântarea miresei înaintea plecării la biserică, de faţă cu martori şi în toiul agitaţiei de nuntă, este ceva oficial, lipsit de căldură sufletească. Mama m-a bine-cuvântat şi am plâns mult amândouă. Ne-am dat, însă, cuvântul ca la despărţire să nu plângem pentru că nu voiam să vin la biserică cu faţa umflată şi cu ochii înroşiţi.

Pe cincisprezece februarie, m-am sculat dis-dedimi-neaţă şi m-am dus la mănăstirea Smolnâi, la liturghia de dimineaţă, iar după terminarea acesteia, am trecut pe la confesorul meu, protoiereul Filipp Speranski, ca să-i cer binecuvântarea. Părintele Filipp, care mă cunoştea din copilărie, m-a binecuvântat şi mi-a urat fericire. De la el m-am dus să mă rog la mormântul tatii, la cimitirul Bolşoie Ohtenskoie.

Ziua a trecut repede şi spre ora cinci eram pieptănată şi îmbrăcată cu rochia de mireasă, din moar alb, cu o trenă lungă. Şi coafura şi rochia îmi veneau bine şi eram încântată.

Căsătoria era fixată pentru ora şapte, iar la şase trebuia să vină după mine Feodor Mihailovici junior, nepotul lui Feodor Mihailovici, pe care acesta din urmă l-a ales drept cavaler de onoare.

La şase se adunaseră toate rudele mele, totul era gata, cavalerul de onoare, însă, tot nu venea şi nu-l aduceau nici pe fiul lui P. M. Olhin, băiatul care trebuia să ducă icoana înaintea mea. Am început să mă neliniştesc serios; m-am gândit că Feodor Mihailovici s-o fi îmbolnăvit şi-mi părea rău că n-am trimis din timp pe cineva să vodă cum se simte.

În sfârşit, pe la şapte seara, Feodor Mihailovici junior a intrat repede în cameră şi a început să mă grăbească:

— Anna Grigorievna, smteţi gata, să mergem! Pentru Dumnezeu, să mergem mai repede. Unchiul e la biserică şi e tare neliniştit, nu ştie dacă mai veniţi sau nu. Am făcut până aici mai mult de o oră şi înapoi o să facem tot atât. Gândiţi-vă prin ce-o să treacă Feodor Mihailovici în aceste două ore!

— Dar n-a fost adus încă băiatul, i-am spus eu.

— Mergem fără băiat, numai să-l liniştim mai repede pe Feodor Mihailovici.

Am fost binecuvântată, m-am înbărţişat cu mama şi m-am înfăşurat într-o şubă. In ultima clipă a apărut şi

— Amintiri – c. 174}

Kostea, un băieţel drăguţ, îmbrăcat într-un frumos costum rusesc.

Am ieşit. Pe scară era multă lume. Toţi locatarii caselor noastre au venit să mă conducă. Unii mă sărutau, alţii îmi urau fericire, cineva de sus a presărat pe mine hamei, după datină, în semn de belşug. Ne-am aşezat în trăsură şi am plecat repede. Abia după câteva minute soră-mea şi cu mine am observat că băieţelul Kostea e fără şubă şi fără căciulă. De teamă să nu răcească, l-am învelit cu şuba mea largă şi după scurt timp Kostea a adormit.

Ne-am apropiat de catedrala Izmailovski. Cavalerul de onoare l-a învelit cu totul pe somnorosul Kostea în mantaua sa călduroasă şi l-a dus pe scara cea mare a bisericii. Eu am coborât, cu ajutorul lacheului, din trăsură şi, acoperind icoana cu vălul, am intrat în catedrală. Când m-a văzut, Feodor Mihailovici s-a apropiat repede de mine, m-a apucat cu putere de mână şi mi-a spus:

— In fine, ai venit! Acum nu mai scapi de mine!

Aş fi vrut să-i răspund că nici nu m-arn gândit să scap, dar, când l-am privit, am fost înspăimântată de paloarea lui. Feodor Mihailovici m-a dus repede la altar. Cununia a început.

Biserica era puternic luminată, cânta un cor minunat, se adunaseră mulţi musafiri eleganţi, dar despre toate acestea am aflat, mai târziu, din povestiri; până la mijlocul slujbei eram parcă în ceaţă, mă închinam mecanic şi abia răspundeam la întrebările preotului. Abia după împărtăşire capul mi s-a mai limpezit şi am început să mă rog fierbinte. După cununie şi liturghia de mulţumire au început felicitările. Apoi soţul meu m-a dus să semnez în nu ştiu ce registru.

De data aceasta „băiatul cu icoana” era îmbrăcat şi ne-am îndreptat spre noua noastră locuinţă. Kostea n-a mai adormit pe drum şi a tot povestit, hoţomanul, mai târziu că „nenea şi tanti s-au pupat tot timpul”.

Când am sosit, musafirii erau toţi în păr. Mama şi naşul ne-au binecuvântat solemn. Au început felicitările cu cupele de şampanie. Toţi cei care asistaseră în biserică la cununie şi nu mă cunoşteau au fost miraţi când în locul acelei fete palide şi serioase, pe care o văzuseră în biserică, a apărut în faţa lor o mireasă rumenă, plină de viaţă, strălucind toată de fericire. Feodor Mihailovici strălucea şi el. Mă ducea la prietenii lui, ne făcea cunoştinţă şi spunea:

Priviţi-o cât e de fermecătoare! E un om minunat! Are o inimioară de aur! Şi nu mai contenea cu laudele care mă fâstâceau teribil. După aceea m-a prezentat cucoanelor şi era foarte mulţumit că am spus fiecăreia din ele ceva amabil şi că, după câte se părea, le-am plăcut.

Eu, la rândul meu, îl duceam în mijlocul prietenilor şi al rudelor mele şi eram fericită să văd ce impresie frumoasă le lăsa. Lui Feodor Mihailovici îi plăcea să-şi răsfeţe oaspeţii, astfel că aveam din belşug şampanie, dulciuri şi fructe.

Musafirii au plecat abia spre douăsprezece şi am mai stat multă vreme împreună, amintindu-ne amănuntele acelei zile minunate.