XVII.

Timpul până la Crăciun, a trecut repede. Feodor Mihailovici, care în ultimii ani îşi petrecea întotdeauna sărbătorile în familia surorii sale preferate, V. M. Ivanova, a ho-tărât şi de data aceasta să plece la Moscova. Scopul principal al călătoriei a fost, desigur, dorinţa de a-i propune lui Katkov noul său roman şi să capete banii necesari pentru nunta noastră.

În ultimele zile înaintea plecării, Feodor Mihailovici era foarte trist: mă iubea mult şi-i era greu să se despartă de mine. Eu căutam să par veselă şi să-mi ascund mâhnirea ca să nu-l amărăsc şi mai mult. A fost foarte trist la gară, unde m-am dus să-l conduc. Mă privea cu multă tandreţe, strângându-mi cu putere mâna, şi-mi repeta întruna:

— Plec cu multe speranţe la Moscova, dar cum o să fie la întoarcere, draga mea Anecika, cum o să fie la întoarcere?!

Dispoziţia lui tristă s-a accentuat şi mai mult datorită unei ieşiri stupide a lui Pavel Alexandrovici, venit şi el la gară împreună cu nepoţii lui Feodor Mihailovici. Am intrat cu toţii în vagon ca să vedem cum va călători Feodor Mihailoviti şi Pavel Alexandrovici, vrând să-şi exprime grija faţă de „tată”, spuse deodată cu voce tare:

— Papă, nici să nu te gândeşti să te culci pe patul de sus! Odată te apucă epilepsia, ai să cazi de acolo şi se alege praful din dumneata!

Puteţi să vă imaginaţi ce impresie au produs cuvintele acestea asupra lui Feodor Mihailovici, asupra noastră şi asupra celor din jur… Una din călătoare, probabil o doamnă nervoasă, l-a rugat după o clipă pe hamalul care tocmai trecea prin vagon să-i ducă lucrurile în compartimentul rezervat doamnelor, deoarece aici „se pare că se va fuma”. (Vagonul era pentru nefumători.)

Toată povestea asta l-a necăjit mult pe Feodor Mihailovici, căruia nu-i plăcea să se vorbească în public despre boala sa îngrozitoare. Dar şi noi, cei care am venit să-l conducem, ne-am fâstâcit, nu ştiam despre ce să mai vorbim şi ne-am bucurat când a răsunat al doilea semnal şi a trebuit să coborâm din vagon. Indignată de ieşirea lui Pavel Alexandrovici, nu m-am putut abţine şi i-am spus:

— De ce l-ai supărat pe bietul Feodor Mihailovici?

— Nu mai pot eu dacă s-a supărat sau nu, îmi răspunse Pavel Alexandrovici, mă îngrijesc de sănătatea lui şi trebuie să-imi fie recunoscător pentru asta!

„Grija” lui Pavel Alexandrovici arăta cam întotdeauna la fel şi, desigur, nu putea să nu-l irite pe tatăl său vitreg.

De la Moscova Feodor Mihailovici mi-a trimis două scrisori pline de drăgălăşenii, care m-au bucurat foarte mult. Le-am recitit de zeci de ori şi-i aşteptam cu nerăbdare reîntoarcerea.

Feodor Mihailovici a rămas la Moscova douăsprezece zile şi şi-a încheiat cu succes tratativele cu redacţia revistei Russki vestnik. Katkov, când a aflat despre intenţia lui Feodor Mihailovici de a se căsători, l-a felicitat cu căldură şi i-a urat fericire. Cele două mii, care i-au fost solicitate drept avans, le-a promis că le va da în două, trei rate în ianuarie. Astfel, s-a ivit posibilitatea ca nunta să aibă loc până la postul mare.

Primele şapte sute de ruble care au venit de la Moscova au fost nu ştiu cum împărţite într-o clipă rudelor şi creditorilor. Feodor Mihailovici îmi spunea în fiecare seară, îngrozit, că banii i se „topesc”. Asta a început să mă neliniştească şi l-am rugat ca din următoarele şapte sute de ruble să pună măcar ceva deoparte pentru cheltuielile de nuntă.

Cu creionul în mână, Feodor Mihailovici a socotit toate cheltuielile necesare pentru biserică şi masa de după cununie. (A refuzat categoric ca mama să ia cheltuielile asupra ei.) Suma s-a ridicat la vreo patru sau cinci sute de ruble. Dar cum să le păstreze, dacă în fiecare zi apăreau tot alte şi alte nevoi ale numeroaselor sale rude?

— Ştii ce, Ania, păstrează-mi tu banii, spuse Feodor Mihailovici, bucuros că a găsit o scuză convenabilă pentru neamuri, când acestea vor începe să-i ceară bani – şi chiar a doua zi mi-a adus cinci sute de ruble. Dându-mi banii, mi-a spus pe un ton comic şi solemn:

— Ţine-i bine, Ania, de ei depinde destinul nostru! Oricât ne-am grăbit cu nunta, n-am putut s-o facem înainte de mijlocul lui februarie. Trebuia să găsim un apartament nou, deoarece vechile patru camere nu ne ajungeau. Fostul său apartament Feodor Mihailovici l-a cedat Emiliei Feodorovnei şi familiei ei, obligându-se să plătească o chirie de cincizeci de ruble pe lună. Avantajul acestui apartament consta în faptul că proprietarul casei, bogatul negustor Alonkin, îl respecta mult pe Feodor Mihailovici, „marele truditor”, cum spunea despre el, şi nu-l deranja niciodată cu plata chiriei, ştiind că atunci când va avea bani, Feodor Mihailovici îi va aduce singur. Şi lui Feodor Mihailovici îi plăcea să discute cu venerabilul bătrân.

!„ „Eu mă duc la utrenie, iar în cabinetul lui arde lumina, trudeşte adică”, spunea el. (N. aut.)

El cred că a fost prototipul negustorului Samsonov, protectorul Gruşenkăi din Fraţii Karamazov. (N. aut.)

Pentru noi, Feodor Mihailovici a găsit un apartament pe bulevardul Voznesenski, în casa lui Toi (astăzi nr. 27), chiar vizavi de biserica Voznesenie. Intrarea era din curte, iar ferestrele dădeau în stradela Voznesenski. Apartamentul era la etajul îirtâi şi avea cinci camere: salonul, cabinetul, sufrageria, dormitorul şi o cameră pentru Pavel Alexandrovici. A trebuit să aşteptăm până se va pune apartamentul la punct, apoi să mutăm lucrurile lui Feodor Mihailovici, mobila mea etc, etc. Când totul a fost gata, am fixat nunta pentru miercurea din ajunul lăsatei secului, pe 15 februarie, şi am trimis invitaţii prietenilor şi cunoscuţilor.