IIIDuşmanii de acasă

Cu timpul, m-aş fi împăcat, poate, cu modul de viaţă pe care-l duceam şi mi-aş fi obţinut o anume libertate şi vreme pentru preocupările mele preferate, dacă nu s-ar fi adăugat neplăcerile din partea rudelor lui Feodor Mihailovici. Cumnata lui, Emilia Feodorovna Dostoievs-kaia, era o femeie bună, dar mărginită. Văzând că, după moartea soţului ei, Feodor Mihailovici şi-a luat asupra sa întreţinerea ei şi a familiei sale, a considerat asta ca o obligaţie a lui şi a fost surprinsă când a aflat că vrea să se însoare. De aici tonul ei neprietenos cu mine, în timpul cât eram logodiţi. După ce, însă, ne-am căsătorit. Emilia Feodorovna s-a împăcat cu noua situaţie şi a început să se poarte cu mine mai amabil, mai ales când a văzut cât sunt de atentă cu copiii ei. Fiind aproape în fiecare zi la noi şi considerându-se o gospodină excelentă, îmi dădea întruna sfaturi gospodăreşti. Poate că o făcea din bunătate sufletească şi din dorinţa de a-mi fi de folos, deoarece, însă, îmi dădea lecţii întotdeauna în prezenţa lui Feodor Mihailovici, nu-mi era prea plăcut că-i erau etalate atât de insistent nepriceperea mea în ale gospodăriei şi lipsa de chibzuială. Dar şi mai neplăcut era faptul că mi-o dădea mereu drept exemplu pe prima soţie a lui Feodor Mihailovici, ceea ce era destul de lipsit de tact.

Dacă, însă, poveţele permanente şi uşor protectoare ale Emiliei Feodorovnei îmi erau neplăcute, obrăzniciile şi grosolăniile pe care şi le permitea faţă de mine Pavel Alexandrovici îmi erau cu totul insuportabile.

Când m-am măritat, ştiam, desigur, că fiul vitreg al lui Feodor Mihailovioi va locui cu noi. In afară de faptul că nu ne ajungeau banii ca să-i putem asigura o locuinţă separată, Feodor Mihailovici ar fi vrut să-l mai ţină sub supravegherea sa până i se va forma caracterul. Tânără cum eram nu mi s-a părut neplăcută prezenţa unui om absolut străin pentru mine în noua mea familie. In afară de asta, mă gândeam că Feodor Mihailovici îl iubeşte, că s-a obişnuit cu el şi că-i va fi greu să se despartă de el. Dimpotrivă, mi se părea că prezenţa unui om de vârsta mea va însufleţi casa, că mă va familiariza cu obiceiurile lui Feodor Mihailovici (multe dintre ele îmi erau necunoscute) şi astfel voi putea să nu tulbur prea mult modul lui obişnuit de viaţă.

Nu vreau să spun că Pavel Alexandrovici Isaev ar fi fost prost sau rău. Marea lui dramă consta în faptul că n-a reuşit niciodată să-şi înţeleagă situaţia reală. Obişnuit din copilărie să vadă de la toate rudele şi de la toţi prietenii lui Feodor Mihailovici numai bunătate şi amabilitate, a considerat toate acestea drept ceva ce i se cuvine şi n-a înţeles niciodată că atitudinea aceasta amicală se datoreşte nu atât lui însuşi, cât lui Feodor Mihailovici. În loc să aprecieze şi să justifice dragostea persoanelor care-l înconjurau, se purta atât de stupid, de neglijent şi Pavel Alexandrovici era cu câteva luni mai tânăr decât mine. (N. aut.) de infatuat, încât nu făcea decât să-i supere şi să-i enerveze pe aceşti oameni. Multe a pătimit de la Pave! Alexandrovici (de dragul lui Feodor Mihailovici, desigur) mult-stimatul Apollon Nikolaevici Maikov, care a căutat, din păcate în zadar, să-i îndrept gândurile şi faptele într-o direcţie pozitivă.

Tot atât de neglijent şi de infatuat se purta şi cu tatăl său vitreg, deşi îi spunea „tată”, iar sieşi „fiul” lui Dostoievski. Nu putea fi fiul lui Feodor Mihailovici, deoarece s-a născut în 1845, la Astrahan, iar Feodor Mihailovici n-a plecat din Petersburg până în anul 1849. 26

Trăind de la vârsta de doisprezece ani la Feodor Mihailovici şi văzând cât e de bun cu el, Pavel Alexandrovici era profund convins că „tata” trebuie să trăiască exclusiv pentru el, că pentru el trebuie să lucreze şi să câştige bani, el, însă, nu numai că nu-l ajuta în nici un fel pe Feodor Mihailovici şi nu-i uşura existenţa, ba, dimpotrivă, prin faptele sale negândite şi prin purtarea sa uşuratică îl enerva adesea şi chiar, după cum spuneau.

Am să redau următoarea întâmplare care-l caracterizează pe Pavel Alexandrovici. Când ne-am întors din străinătate, Pavel Alexandrovici l-a rugat pe Feodor Mihailovici să-i aranjeze o slujbă la banca Voljsko-Kamski. Feodor Mihailovici a apelat la E. I. Lamanski27 şi Pavel Alexandrovici a căpătat un serviciu mai întâi la Petersburg, iar mai târziu la Moscova. Aici a spus la o mulţime de lume că „tatăl” lui e prieten cu Lamanski şi că, în general, are mari relaţii. Odată, Lamanski, în trecere prin Moscova, a vizitat banca Voljsko-Kamski. Ca administrator al băncii de stat, E. I. Lamanski reprezenta o mare forţă financiară şi a fost primit solemn la bancă. Aflând de vizita lui, Pavel Alexandrovici s-a dus în sala unde se adunaseră directorii, s-a apropiat de Lamanski, i-a întins mâna şi i-a spus: „Bună ziua, Evgheni Ivanovici, ce mai faceţi? Nu m-aţi recunoscut, nu-i aşa? Slnt fiul lui Dostoievski. M-aţi văzut la papă.” „Va rog să mă scuzaţi, că nu v-am recunoscut, v-aţi schimbat mult”, îi răspunse Lamanski. „De, îmbătrânesc şi eu, râse Pavel Alexandrovici, dar şi dumneavoastră, amice v-aţi schimbat mult!” şi, condescendent, l-a bătut pe Lamanski pe umăr. Lamanski a fost şocat, dar ca, un om politicos, l-a întrebat cum mai stă cu sănătatea Feodor Mihailovici. „Aşa şi-aşa cu bătrâneţile!”, îi răspunse Pavel Alexandrovici. Aici Lamanski n-a mai putut suporta şi i-a întors spatele. Puteţi să vă închipuiţi ce impresie a putut face ieşirea lui Pavel Alexandrovici asupra şefilor săi. (N. aut) oamenii apropiaţi, îi provoca crize. Pe Feodor Mihailovici Pavel Alexandrovici îl taxa drept un bătrân care şi-a trăit traiul, iar năzuinţa acestuia spre o fericire personală îi părea o „inepţie”, lucru pe care-l mărturisea deschis rudelor. Pe mine Pavel Alexandrovici mă privea ca pe un uzurpator, ca pe o femeie care a intrat cu de-a sila în familie, unde până atunci fusese el stăpân absolut, deoarece Feodor Mihailovici, ocupat cu munca literară, nu putea, desigur, să se ocupe de treburile casei. In această împrejurare este de înţeles răutatea lui faţă de mine. Neavând posibilitatea să se opună căsniciei noastre, Pavel Alexandrovici a hotărât s-o facă insuportabilă. Se prea poate ca prin permanentele neplăceri şi certuri pe care le provoca, prin calomnierea mea în ochii lui Feodor Mihailovici, Pavel Alexandrovici spera să ne certe şi să ne despartă. Neplăcerile pe care mi le provoca Pavel Alexandrovici nu erau mari, luate fiecare în parte, dar erau nenumărate şi deoarece ştiam că sunt făcute cu intenţia de a mă supăra şi jigni, nu puteam, desigur, să nu le bag în seamă şi să nu mă irit. Pavel Alexandrovici îşi făcuse un obicei, de pildă, din a trimite servitoarea undeva în fiecare dimineaţă: ba să cumpere ţigări, ba să ducă o scrisoare vreunui prieten şi să aştepte răspunsul, ba să se ducă la croitor etc. Şi nu ştiu de ce toate comisioanele erau departe de casa noastră, iar biata Fedosia, deşi era iute de picior, întârzia până după scularea lui Feodor Mihailovici şi nu apuca să facă ordine în cabinetul lui. Feodor Mihailovici ţinea mult la curăţenie şi la ordine şi se supăra dacă-şi găsea cabinetul nedereticat. Neavând încotro, luam eu peria şi-i făceam curat în cabinet. Surprinzându-mă odată făcând treaba asta, Feodor Mihailovici mi-a făcut observaţie şi această Fedosia era o femeie tare speriată. Era văduva unui copist, care a dat în delirium tremens din cauza băuturii şi care o bătea fără milă. După moartea acestuia a rămas cu trei copii într-o mizerie îngrozitoare. Cineva dintre rude i-a povestit cazul lui Feodor Mihailovici, care a luat-o ca servitoare cu toţii copiii ei: cel mare avea unsprezece ani, fetiţa şapte, iar cel mic cinci. Fedosia îmi povestea cu lacrimi în ochi, când eram încă logodiţi, cât de bun e Feodor Mihailovici. După spusele ei, Feodor Mihailovici când lucra noaptea târziu şi auzea că cineva dintre copii tuşeşte sau plânge se ducea să învelească mi-a spus că asta e treaba Fedosiei nu a mea. Când Fedosia refuza să se ducă undeva departe pentru un comision al lui Pavel Alexandrovici, spunând că trebuie să facă curat, pentru că altfel „are s-o certe cucoana”, acesta îi spunea fără să ţină seama că mă aflu într-o cameră alăturată:

— Fedosia! Cine e stăpân aici: eu sau Anna Grigo-rievna? Înţelegi? Aşa că du-te unde te trimit.

Pavel Alexandrovici era inepuizabil în materie de intrigi mărunte: ba mânca frişca înainte de a se aşeza Fendor Mihailovici la masă şi atunci trebuia cumpărată repede alta, de la o prăvălioară, şi, evident, o frişca proastă, iar Feodor Mihailovici trebuia să-şi aştepte cafeaua. Ba chiar înaintea mesei de prânz mânca o potârniche şi se serveau la masă două în loc de trei. Şi nu ne ajungea. Ba din toată casa dispăreau chibriturile, deşi încă în ajun mai erau câteva cutii. Toate aceste lipsuri îl iritau grozav pe Feodor Mihailovici, care începea să strige la Fedosia, iar Pavel Alexandrovici, vinovat de toate acestea, dădea din umeri şi spunea: „Ei, papă, când ţineam eu gospodăria nu era debandada asta!” Reieşea că eu sunt vinovată sau, mai curând, nepriceperea mea în ale gospodăriei.

Pavel Alexandrovici îşi avea tactica sa: în prezenţa lui Feodor Mihailovici era teribil de prevenitor cu mine: mă servea, îmi ridica şervetul, dacă mi se întâmpla să-l scap etc. Etc. Feodor Mihailovici chiar remarcă de vreo două ori că prezenţa feminină şi mai ales prezenţa mea (cu Katia şi Emilia Feodorovna Dostoievskaia se purta familiar) are o influenţă binefăcătoare asupra lui Pavel Alexandrovici şi că manierele lui se îndreaptă încet-îneet.

Copilul, să-l liniştească, iar dacă nu reuşea o trezea pe Fedosia. Grija lui faţă de copii am văzut-o şi eu, după ce ne-am căsătorit, întrucât Fedosiei i s-a întâmplat să vadă de câteva ori crizele lui Feodor Mihailovici, îi era teribil de frică şi de crize şi de el însuşi. Dealtfel, îi era frică de toată lumea: şi de Pavel Alexandrovici, care ţipa la ea, şi, se pare, chiar de mine, de care nu se temea nimeni. Fedosia, ori de câte ori ieşea în stradă, avea o broboadă verde, aceeaşi care este pomenită în romanul Crimă şi pedeapsă ca broboadă comună a familiei Marmeladov. (N. aut.)

Era, însă, suficient ca Feodor Mihailovici să iasă din cameră, ca Pavel Alexandrovici să-şi schimbe purtarea faţă de mine. Ba îmi făcea observaţii faţă de oameni străini în legătură cu modul în care gospodăresc şi spunea că înainte totul era în ordine. Ba spunea că cheltuiesc prea mulţi bani, că banii ar fi, chipurile, „comuni”. Ba începea să pozeze în victimă a despotismului de familie: începea să vorbească despre situaţia grea a „orfanului”j care până atunci. Trăise fericit în familie şi fusese considerat drept personajul principal. Şi deodată un om străin (adică eu, soţia?) năvăleşte în casă, vrea să aibă autoritate şi să ocupe primul loc în familie. Noua stăpână începe să-l persecute pe „fiu”, să-i creeze neplăceri, să-! Facă viaţa amară. Nu poate nici să mănânce liniştit, ştiind că privirea indignată şi bănuitoare a stăpânei urmăreşte fiecare bucată ipe care o înghite. Că-şi aminteşte anii fericiţi din trecut şi că speră ca vremurile acelea să se întoarcă, că nu va renunţa la influenţa pe care o avea asupra „tatălui” său etc. Etc. Tinerii Dostoievski nu se pricepeau să mă apere, iar cei mai în vârstă îl luau în râs, dar la asta se şi limita apărarea lor.

Ca să nu-şi piardă, în favoarea mea, influenţa pe care o avea asupra „tatălui”, Pavel Alexandrovici a început să intre aproape în fiecare dimineaţă în cabinetul lui Feodor Mihailovici, chiar în momentul în care acesta venea să-şi citească ziarul. Uneori, se întâmpla ca imediat să se audă vocea răstită a lui Feodor Mihailovici şi Pavel Alexandrovici ieşea grăbit şi uşor ruşinat din cabinet, spunând că „tata” e ocupat şi că nu vrea să-l deranjeze. Alteori, stătea mai multă vreme acolo, se întorcea cu o figură triumfătoare şi începea imediat să dea dispoziţii înspăimântatei Fedosia. După discuţiile astea Feodor Mihailovici îmi spunea întotdeauna: „Anecika, nu te mai certa cu Paşa, nu-l necăji, e un băiat de treabă!” Când 81 întrebam cu ce l-am supărat pe „Paşa” şi care sunt lucrurile de care se plânge, Feodor Mihailovici îmi răspundea că „toate sunt nişte fleacuri, că te şi doare capul să le asculţi”, dar că mă roagă să fiu condescendentă cu „Paşa”.

Eram întrebată câteodată: cum se face că, auzind obrăzniciile şi grosolăniile zilnice ale lui Pavel Alexandrovici, văzându-i purtarea impertinentă faţă de mine, ştiind că mă calomniază în faţa lui Feodor Mihailovici, am continuat să nu spun nimic şi n-am putut să-l pun la punct? Da, am tăcut şi n-am putut! Nu trebuie să uităm că, deşi trecusem de douăzeci de ani, eram, ca experienţă de viaţă, un copil. Scurta mea existenţă de până atunci am petrecut-o într-o familie bună, în care domnea înţelegerea, în care nu erau nici un fel de complicaţii şi nici un fel de disensiuni. Din această pricină atitudinea incorectă a lui Pavel Alexandrovici faţă de mine mă uimea, mă jignea şi mă întrista, la început, însă, n-am fost în stare să fac nimic pentru a o preveni. Şi, în afară de asta, Pavel Alexandrovici avea o manieră specială: îmi spunea tot felul de lucruri neplăcute şi pleca imediat, fără să-mi dea posibilitatea să-i replic, iar când apărea din nou trecuse destul timp ca să mă liniştesc şi nu voiam să jncep să ne certăm. In afară de asta sunt de felul meu un om paşnic şi certurile erau pentru mine întotdeauna neplăcute. Şi ce puteam să fac? Să mă plâng lui Feodor Mihailovici? Şi aşa Pavel Alexandrovici i se plângea tot timpul împotriva mea şi dacă mă mai apucam şi eu să mă plâng împotriva lui – în ce s-ar fi transformat viaţa iubitului meu soţ? Iar eu voiam mult să-i apăr liniştea, chiar cu preţul liniştii mele. Dealtfel, înţelegeam supărarea lui Pavel Alexandrovici provenită din schimbările survenite în viaţa lui liberă, dar mă gândeam că se va plictisi să-mi facă neplăceri şi că va înţelege întreaga lipsă de delicateţe a purtării lui faţă de mine, iar dacă nu va înţelege singur, va fi îndrumat de rudele lui Feodor Mihailovici.

În aceste condiţii neprielnice s-au scurs primele săp-tămâni ale vieţii noastre de familie: grosolănia şi obrăzniciile lui Pavel Alexandrovici, poveţele Emiliei Feodo-rovna, prezenţa permanentă a unor persoane neinteresante pentru mine, care mă împiedicau să fiu singură cu soţul meu, veşnica nelinişte provocată de treburile noastre încurcate. Chiar o oarecare înstrăinare, după câte îmi părea, a lui Feodor Mihailovici faţă de mine, condiţionată de împrejurările vieţii noastre, toate acestea mă apăsau şi mă chinuiau îngrozitor şi mă întrebam cum se pot termina? Amintindu-mi caracterul meu de atunci îmi dau seama că se puteau termina cu o catastrofă. Într-adevăr, îl iubeam nemărginit pe Feodor Mihailovici, dar nu era o dragoste fizică, nu era o patimă care ar fi putut să existe la oameni de aceeaşi vârstă. Dragostea mea era pur cerebrală. Era vorba mai curând de o adulare, de admiraţia pentru un om atât de talentat şi cu atâtea calităţi sufleteşti. Era o milă profundă pentru un om care a suferit atât, care n-a cunoscut nici bucuria, nici fericirea, atât de părăsit de cei apropiaţi, care erau obligaţi să-l răsplătească cu dragoste şi grijă pentru tot ce a făcut pentru ei, în decursul întregii sale vieţi. Visul meu de a-i deveni tovarăşă de viaţă, de a-i împărtăşi munca, de a-i uşura viaţa, de a-i dărui fericirea, îmi stăpânea imaginaţia şi Feodor Mihailovici a devenit pentru mine un zeu, un idol şi cred că eram gata să stau toată viaţa în genunchi în faţa lui. Dar toate acestea erau nişte sentimente înalte, nişte visuri pe care le putea sfărâma o realitate aspră.

Datorită împrejurărilor în care trăiam a început treptat vremea frământărilor şi a îndoielilor. Ba mi se părea că Feodor Mihailovici nu mai mă iubeşte, că a înţeles cât sunt de lipsită de inteligenţă şi cât de mult nu mă potrivesc lui şi că, poate, regretă, că s-a însurat cu mine, dar că nu ştie cum să-şi îndrepte greşeala. Deşi îl iubeam fierbinte, totuşi mândria mea nu mi-ar fi permis să mai rămân cu el, dacă m-aş fi convins că nu mai mă iubeşte. Mi se părea chiar că trebuie să-i aduc un sacrificiu, să-] las, odată ce viaţa noastră comună se pare că nu-i prieşte.

Ba remarcam cu sinceră tristeţe, că sunt indignată împotriva lui Feodor Mihailovici, fiindcă „marele cunoscător al sufletului”, ou vede cât îmi e de greu, nu caută să-mi uşureze viaţa, îmi impune toate aceste neamuri plicticoase şi-l apără pe Pavel Alexandrovici care se poartă atât de ostil cu mine.

— Amintiri – c. 1743

Ba mă gândeam cu tristeţe că au trecut acele seri minunate, pline de farmec, pe care le petreceam împreună înainte de căsătorie, că nu s-a realizat şi că, probabil, nici nu se va realiza acea viaţă fericită la care visam amândoi.

Adesea încercam un regret pentru viaţa mea liniştită de altădată, când eram scutită de suferinţă şi când n-aveam de ce să fiu tristă sau iritată. Într-un cuvânt, erau multe temeri, dintre cele mai copilăreşti, şi multă tristeţe sinceră şi neliniştitoare, multe îndoieli nedezlegate pentru mintea mea încă necoaptă. N-aveam încă o concepţie judicioasă asupra vieţii şi nici un caracter format şi asta ameninţa să se termine prost. S-ar fi putut să mă depăşească neplăcerile de familie, să-mi ies din fire, să-l irit pe Feodor Mihailovici cu reproşuri şi suspiciuni neîntemeiate şi să provoc o izbucnire. Ar fi putut avea loc o ceartă serioasă, după care eu, atât de imândră, n-aş mai fi rămas cu Feodor Mihailovici. Să nu uităm că aparţineam generaţiei anilor şaizeci şi că ţineam la independenţă, ca toate femeile de atunci, mai presus de orice. E greu de presupus că aş fi întreprins un pas spre împăcare, în ciuda iubirii mele pentru Feodor Mihailovici. Eram încă copilăros de mândră şi n-aş fi suportat ironiile lui Pavel Alexandrovici dacă in-aş fi întors spăşită. S-ar fi putut ca nici Feodor Mihailovici să nu fi vrut să facă un prim pas spre împăcare: nu cred că pe atunci mă iubea atât de mult cum m-a iubit mai târziu. Mândria lui jignită, sentimentul demnităţii, iar, în parte, şi calomniile lui Pavel Alexandrovici ar fi putut la început să constituie o piedică în împăcarea noastră. Neînţelegerile dintre noi s-ar fi amplificat, desigur, şi împăcarea ar fi devenit imposibilă. Aducându-mi aminte de acea perioadă mă gândesc cu groază ce s-ar fi putut întâmpla: Feodor Mihailovici nici n-ar fi putut să divorţeze de mine, pentru că pe atunci divorţul costa enorm. Astfel, Feodor Mihailovici nu şi-ar fi putut aranja într-un chip fericit existenţa, n-ar fi putut avea familie şi copii, lucru la care a visat toată viaţa. Nefericită ar fi fost şi viaţa mea: prea multe speranţe îmi legasem de unirea cu Feodor Mihailovici şi aş fi suferit mult, dacă visul acesta de aur nu s-ar fi realizat!