IVIzbăvirea

Destinul, însă, n-a vrut să ne lipsească de acea fericire uriaşă, de care am avut parte, Feodor Mihailovici şi cu mine, în următorii paisprezece ani. Mi-aduc aminte, de parcă ar fi fost ieri, de marţea celei de a -cincea săptămâni a postului mare, când în viaţa noastră a avut loc o cotitură favorabilă. Ziua a început cu neplăcerile curente: s-a descoperit o lipsă în gospodăria mea, o lipsă aranjată perfid de Pavel Alexandrovici (au dispărut aproape toate creioanele sau chibriturile din casă) şi Feodor Mihailovici era supărat şi ţipa la sărmana Fedosia. Au venit musafirii de care mă săturasem atât şi a trebuit să-i „servesc” şi să-i „amuz”; Pavel Alexandrovici îmi spunea, ca de obicei, obrăznicii. Feodor Mihailovici era mai îngândurat şi mai posomorit ca niciodată şi aproape că nu vorbea cu mine, ceea ce mă amăra mult.

În seara acelei zile eram invitaţi la familia Maikov. Ştiind asta, oaspeţii au plecat imediat după masă. Dar din cauza neplăcerilor din cursul întregii zile, m-a durut tare capul, iar nervii îmi erau atât de încordaţi, că mi-era teamă ca la Maikovi să nu izbucnesc în plâns dacă va veni vorba de viaţa noastră de familie. De aceea am hotărât să rămân acasă. Feodor Mihailovici a încercat să mă convingă şi se pare că a fost nemulţumit de refuzul meu. N-a apucat să plece de acasă că a şi apărut Pavel Alexandrovici, care a început să-mi reproşeze că eu, cu capriciile mele, îl irit pe „tatăl” lui. Mi-a declarat că nu crede în durerea mea de cap şi socoteşte că n-am vrut să mă duc numai ca să-l supăr pe Feodor Mihailovici. Mi-a spus că Feodor Mihailovici a făcut „o prostie colosală” căsătorindu-se cu mine, că sunt o „proastă gospodină” şi cheltuiesc mulţi „bani comuni” şi în încheiere mi-a reproşat că, după cum a observat, în timpul căsniciei noastre s-au înmulţit crizele lui Feodor Mihailovici şi că eu sunt vinovată de situaţia asta. După ce mi-a debitat toate aceste obrăznicii, a dispărut imediat de acasă.

Această impertinenţă uluitoare a fost picătura care a revărsat paharul. Nu mă jignise niciodată atât de crunt, făcându-mă vinovată chiar şi de agravarea bolii. Am fost jignită îşi supărată la culme. Capul a început să mă doară şi mai mult, m-am aruncat în pat şi am început să plâng. A trecut cam o oră şi jumătate şi s-a întors Feodor Mihailovici. La Maikovi i s-a făcut dor de mine şi s-a întors acasă. Văzând că e întuneric în casă, a întrebat-o pe Fedosia unde sunt.

— Doamna e în pat şi plânge! Îi spuse în taină Fedosia.

Feodor Mihailovici s-a alarmat şi m-a întrebat ce-i cu mine. Am vrut să-i ascund adevărul, dar m-a rugat atât de mult să-i spun, îmi vorbea atât de prietenos, încât mi-a înmuiat inima şi am început să-i povestesc, plângând cu hohote, cât mi-e de greu să trăiesc, cât sunt de umilită în casa lui. Ii spuneam că nu mă mai iubeşte, că a încetat să se mai sfătuiască cu mine, îi spuneam că asta mă întristează şi ană face să sufăr etc. Rareori am plâns aşa cum am plâns atunci şi cu cât căuta mai mult Feodor Mihailovici să mă liniştească, cu atât mai mult îmi curgeau lacrimile. Tot ce-mi apăsase inima, toate îndoielile şi frământările i le-am dezvăluit cu cea mai mare sinceritate. Sărmanul meu soţ mă asculta şi mă privea uluit. S-a dovedit, că, văzându-l atât de prevenitor pe Pavel Alexandrovici faţă de mine, nu bănuise de loc că acesta îşi permite să mă jignească. Feodor Mihailovici îmi reproşa amical că n-am fost sinceră cu el, că nu m-am plâns de fiul său vitreg, că n-am ştiut să mă impun astfel, încât acesta să nu-şi permită să fie impertinent cu mine. Mă asigura că mă iubeşte mult şi se miră cum de-mi trecuse prin cap contrariul. In sfârşit, a recunoscut, la rândul său, că suportă greu viaţa noastră dezorganizată din prezent. Rudele lui tinere veneau şi înainte pe la el, dar rar, pentru că se plictiseau, acum, însă, vizitele lor dese le explica prin faptul că sunt amabilă cu ei şi că se simt bine la noi. Crezuse că o societate tânără, discuţii şi dispute vesele sunt amuzante pentru mine. Îmi spunea că şi el duce dorul vechilor noastre convorbiri şi că-i pare rău că din cauza veşnicilor musafiri, discuţiile acestea nu se mai leagă. Îmi spuse şi că în ultimele zile fusese preocupat de ideea unei plecări la Moscova, acum însă, în urma discuţiei noastre, e decis s-o realizeze. „O să mergem, bineînţeles, împreună, spunea Feodor Mihailovici, aş vrea să te vadă neamurile mele de la Moscova. Şi Verocika (sora) şi Sonia (nepoata) te cunosc doar din spusele mele şi aş fi vrut să vă cunoaşteţi reciproc şi să vă iubiţi. In afară de asta, mi-a venit ideea să-i mai cer lui Katkov28 un avans şi cu banii ăştia să plecăm în străinătate. Ţii minte, ăsta a fost visul nostru! Şi, cine ştie, poate că se va realiza. In plus, aş vrea să discut cu Katkov despre noul meu roman. E greu să duci tratative prin corespondenţă, altfel se fac lucrurile când discuţi direct. Şi chiar dacă nu vom reuşi să plecăm în străinătate, când o să ne întoarcem de la Moscova o să ne fie totuşi mai uşor să ne organizăm altfel viaţa, ca să nu mai fie debandada asta, atât de neplăcută pentru amândoi. „Aşadar, la Moscova! Eşti de acord, Anecika?”

Putea fi vorba de un refuz? Feodor Mihailovici era tandru, bun şi drăguţ, ca atunci când eram logodiţi, şi toate temerile şi îndoielile mele cu privire la dragostea lui s-au risipit ca fumul. Poate că a fost chiar întâia oară după căsătorie, când am petrecut o seară numai noi doi, discutând în modul cel mai amical şi mai intim. Am ho-tărât să nu ne amânăm călătoria şi să plecăm chiar a doua zi.

În ziua următoare, rudele şi, mai ales, Pavel Alexandrovici, au fost neplăcut surprinşi de ştirea plecării noastre. Ştiind, însă, că lui Feodor Mihailovici i se termină banii şi presupunând că acesta e scopul plecării, n-au încercat să ne facă să renunţăm. La despărţire, Pavel Alexandrovici nu s-a zgârcit la înţepături şi m-a anunţat că „va prelua gospodăria mea ajunsă în paragină şi că o va pune la punct”. Nu m-am supărat şi nu l-am contrazis: eram prea bucuroasă de posibilitatea de a scăpa măcar pentru un timp de persecuţiile lui.