II.

Timpul care ne despărţea până la postul mare a trecut într-un fel de iureş vesel: făceam „vizite de nuntă” şi rudelor mele, dar şi rudelor şi prietenilor lui Feodor Mihailovici. Rudele ne invitau la prânz şi la cină, şi peste tot „tinerii căsătoriţi” erau primiţi cu şampanie. Aşa era obiceiul pe atunci şi cred că în tot restul vieţii n-am băut atâtea cupe de şampanie ca în acele zece zile. Felicitările acelea au avut un rezultat trist şi mi-au produs prima mare durere din căsnicia mea: Feodor Mihailovici a avut în aceeaşi zi două crize de epilepsie şi, lucru uimitor, crizele au avut loc nu noaptea, în somn, ca aproape întotdeauna, ci ziua, pe trezie. Iată cum s-a întâmplat:

În ultima zi de lăsata secului, am prânzit la rude, iar seara ne-am dus s-o petrecem la sora mea. Am cinat vesel (tot cu şampanie, ca întotdeauna), musafirii au plecat, iar noi am mai rămas. Feodor Mihailovici era foarte animat şi-i povestea ceva interesant surorii mele. Deodată, s-a oprit la mijlocul cuvântului, s-a ridicat puţin de pe divan şi a început să se aplece spre mine. Mă uitam uimită la faţa lui schimbată. Brusc, se auzi un strigăt, mai curând un vaiet îngrozitor, neomenesc, şi Feodor Mihailovici începu să se aplece înainte. In acelaşi timp, se auzi şi ţipătul surorii mele, care şedea lângă soţul meu.

Ea sări de pe fotoliu şi, izbucnind într-un hohot isteric de plâns, ieşi în fugă din cameră. Cumnatul meu alergă după ea.

Mai târziu mi-a fost dat să aud de zeci de ori acest vaiet „neomenesc”, obişnuit pentru începutul crizei la epileptici. Şi el mă zguduia şi mă înspăimânta întotdeauna. Atunci, însă, spre uimirea mea, nu m-am speriat de loc, deşi vedeam pentru prima dată în viaţa mea o criză de epilepsie. L-am luat pe Feodor Mihailovici de umeri şi l-am aşezat cu putere pe divan. Dar ce groază m-a cuprins, când am văzut că trupul inert al soţului meu alunecă de pe divan şi că n-am putere să-l reţin. Am tras la o parte un scaun pe care era o lampă aprinsă şi astfel i-am dat posibilitatea să se lase pe podea, m-am aşezat lângă el şi în tot timpul convulsiilor i-am ţinut capul pe genunchi. N-avea cine să-mi ajute: soră-mea avea o criză de nervi, iar cumnatul meu şi servitoarea se agitau pe lângă ea. Incet-î-ncet, convulsiile au trecut şi Feodor Mihailovici a început să-şi revină: la început, însă, nu-şi dădea seama unde se află, îşi pierduse chiar darul vorbirii: tot voia să spună ceva, dar în locul unui cuvânt spunea un altul şi era imposibil să-l înţelegi. Abia, poate, după o jumătate de oră am reuşit să-l ridicăm şi să-l culcăm pe divan. Am hotărât să-l lăsăm să se liniştească şi abia după aceea să plecăm acasă. Dar, spre disperarea mea, criza s-a repetat la o oră după cea dintâi şi de data aceasta cu o asemenea intensitate, că Feodor Mihailovici a urlat de durere timp de două ore, chiar după ce şi-a recăpătat cunoştinţa. A fost ceva îngrozitor! Şi mai târziu a mai avut crize duble, dar relativ rar, iar cazul din ziua aceea doctorii l-au explicat printr-o mare surescitare, provocată de şampania pe care a băut-o Feodor Mihailovici în vizitele de după nuntă pe care le-am tot făcut şi la prânzurile şi cinele date în cinstea noastră. Vinul avea o influenţă extrem de dăunătoare asupra lui şi de aceea nu bea niciodată.

A trebuit să rămânem peste noapte la sora mea, deoarece Feodor Mihailovici se simţea foarte slăbit şi ne era frică de o nouă criză. Ce noapte îngrozitoare am petrecut atunci! A fost pentru prima dată când am văzut de ce boală teribilă suferă Feodor Mihailovici. Când îi auzeam strigătele şi gemetele care nu conteneau cu orele, când îi vedeam faţa schimonosită de durere, o faţă care nu-i mai semăna de loc, când îi vedeam ochii încremeniţi demenţial şi nu-i înţelegeam vorbirea dezarticulată, eram aproape convinsă că scumpul meu, iubitul meu soţ îşi pierde minţile şi ce mă cuprindea groaza la gândul acesta!

Dar, slavă Domnului, după ce a dormit câteva ceasuri, Feodor Mihailovici şi-a revenit destul ca să putem pleca acasă. Deprimarea, însă, care survenea întotdeauna după criză, a ţinut mai mult de o săptămână. „Trăiesc un sentiment de parcă aş fi pierdut fiinţa cea mai dragă din lume, de parcă aş fi îngropat pe cineva”, aşa îşi definea întotdeauna Feodor Mihailovici starea de spirit de după criză. Această dublă criză mi-a lăsat în suflet pentru totdeauna o grea amintire.

În cursul aceleiaşi săptămâni triste au început şi neplăcerile şi neînţelegerile care rni-au otrăvit primele săptămâni ale căsniciei noastre şi m-au obligat să-mi amintesc, cu tristeţe şi necaz, „luna noastră de miere”.

Ca să fie mai clar, am să descriu modul în care era organizată noua mea viaţă: Feodor Mihailovici, care era obişnuit să lucreze în timpul nopţii, nu putea să adoarmă devreme şi citea noaptea, iar pe urmă se scula târziu. Eu, însă, pe la nouă eram gata îmbrăcată şi mă duceam cu bucătăreasa în piaţa Sennaia după cumpărături.

Trebuie să recunosc că la începutul căsătoriei eram o proastă gospodină. Şapte clase de liceu, pe urmă cursurile superioare şi cele de stenografie, când să mai înveţi gospodăria? După ce, însă, m-am măritat cu Feodor Mihailovici, cunoscându-i mijloacele materiale, mi-am dat cuvântul, şi mie şi lui, că am să învăţ să fac gospodărie şi-l încredinţam în glumă, că am să-i fac singură tortele care-i plăceau atât de mult. L-am convins chiar să ia o bucătăreasă „scumpă”, după preţurile de atunci, cu un salariu de douăsprezece ruble, ca să învăţ de la ea arta culinară.

Când mă întorceam acasă, pe la unsprezece, o găseam aproape întotdeauna pe Katia Dostoievskaia, nepoata lui Feodor Mihailovici. Era o fetiţă grozav de drăguţă, de vreo cincisprezece ani, cu nişte ochi negri minunaţi şi cu două cozi blonde care-i atârnau pe spate. Mama ei, Emilia Feodorovna, mi-a spus de câteva ori că fetiţa ţine foarte mult la mine şi m-a rugat s-o influenţez în bine. La o atitudine atât de măgulitoare pentru mine nu puteam să-i răspund decât cu invitaţia de a mă vizita cât mai des. Deoarece Katia nu avea preocupări permanente şi acasă se plictisea, venea la noi direct de la plimbarea de dimineaţă; era cu atât mai comod, cu cât stătea la vreo cinci minute de noi. In jur de douăsprezece venea la Pavel Alexandrovici Misa Dostoievski, nepotul lui Feodor Mi-hailovied, care studia pe atunci vioara şi în drum de la conservator spre casă trecea pe la noi. Bineînţeles că-l opream la dejun. Trecea des pe la noi şi Feodor Mihailovici junior, un pianist excelent. De la două începeau să vină prietenii şi cunoscuţii lui Feodor Mihailovici. Ştiau că în perioada aceea nu avea treburi urgente şi de aceea socoteau că-l puteau vizta mai des. Spre ora prân-zului, venea adesea Emilia Feodorovna, venea Nikolai Mihailovioi, fratele soţului meu, venea şi sora lui, Alexandra Mihailovna Golenovskaia, cu bunul ei soţ Nikolai Ivanovici. Cei care prânzeau rămâneau de obicei toată seara, până pe la zece-unsprezece. Asta se întâmpla în fiecare zi şi nu se mai termina cu rudele şi cu străinii. Eu însămi am crescut într-o familie patriarhală şi primitoare, dar musafirii veneau la nod duminicile şi de sărbători, însă această ospitalitate neîntreruptă, când de dimineaţă până seara trebuia să „servesc” şi să „amuz”, era foarte obositoare pentru mine, cu atât mai mult cu cât tinerii Dostoievski, ca şi fiul vitreg, nu mi se potriveau nici ca vârstă24, nici ca preocupări. In schimb, mă interesau prietenii şi cunoştinţele din cercurile lui Feodor Mihailovici: Maikov, Averkiev, Strahov25, Miliukov, Dolgomostiev şi alţii. Până atunci lumea literară îmi fusese necunoscută şi de aceea mă interesa foarte mult ¦. Voiam să stau de vorbă cu ei, poate să intru într-o dispută, dar mai ales să-i ascult, să-i ascult… Din păcate, aveam rar parte de o asemenea plăcere: văzând figurile plictisite ale tinerilor, Feodor Mihailovici îmi şoptea: „Anecika, drăguţă, vezi cât se plictisesc, ia-i de aici şi amuză-i şi tu într-un fel”. Iar eu căutam un pretext să-i scot de acolo şi mă apucam, fără nici un chief, să-i „amuz”.

Mă enerva şi faptul că din cauza prezenţei permanente a musafirilor n-aveam timp pentru îndeletnicirile mele preferate şi asta mă apăsa mult; mă gândeam cu ciudă că de mai mult de o lună n-am mai citit nici o carte, nu m-am mai ocupat serios de stenografie, pe care voiam s-o stăpânesc la perfecţie.

Dar cel mai mult mă necăjea faptul că din cauza musafirilor permanenţi n-aveam deloc timp să mai stau cu dragul meu soţ. Dacă în timpul zilei reuşeam să rup o clipă şi să stau puţin cu el în cabinetul lui, apărea imediat cineva sau mă chemau pentru vreo treabă gospodărească. Convorbirile noastre de seară, pe care amândoi le preţuiarn atât de mult, a trebuit să le dăm uitării, pentru că spre seară, din cauza modului stupid în care ne petreceam ziua, a mulţimii de vizite şi de discuţii, şi Feodor Mihailovici şi eu oboseam teribil, mie mi se făcea somn, iar el îşi lua câte o carte interesantă, lectura căreia îl odihnea.