Luna noastră de miere. Călătoria la Moscova

În joia celei de a cincea săptămâni, dis-de-dimineaţă, am sosit la Moscova şi ne-am oprit la hotelul Dussot, care îi plăcea în mod deosebit lui Feodor Mihailovici. Obosiţi după drum, am hotărât ca în ziua aceea să nu ne apucăm de nici o treabă şi să facem o vizită Ivanovilor. Vizita aceasta mă intimida mult: dintre toate rudele sale, Feodor Mihailovici îşi iubea mai ales sora, pe Vera Mi-hailovna Ivanova, şi toată familia ei. Îmi spusese încă la Petersburg, că ar fi fericit dacă le-aş plăcea Ivanovilor şi m-aş împrieteni cu ei. Asta o doream şi eu şi mi-era teamă că prima impresie n-o să fie în favoarea mea. M-am îmbrăcat; cu o grijă deosebită, alegându-mi o elegantă rochie liliachie şi o pălărie graţioasă. Feodor Mihailovici a rămas mulţumit de toaleta mea şi mi-a spus că arăt bine. Laudele lui erau, desigur, exagerate, dar mi-au făcut plăcere şi mi-au dat curaj.

Ivanovii locuiau la Institutul de topometrie şi ca să ajungem la ei a trebuit să străbatem tot oraşul, mai întâi pe strada Miasniţkaia şi pe urmă pe Pokrovka. Trecând pe lângă biserica Adormirii Maicii Domnului (de pe Pokrovka), Feodor Mihailovici mi-a spus că data viitoare o să coborâm din sanie şi o să ne uităm la biserică de la distanţă, ca s-o vedem în toată frumuseţea ei. Feodor Mihailovici aprecia în mod deosebit arhitectura acestei biserici şi ori de câte ori venea la Moscova, se ducea neapărat s-o privească. După vreo două zile, trecând pe acolo, am admirat-o de afară şi am vizitat-o înăuntru.

Cu cât ne apropiam mai mult de Ivanovi, cu atât deveneam mai neliniştită. „Şi dacă o să produc o impresie defavorabilă? Mă gândeam eu, alarmată. Cât o să-l necăjească asta pe Feodor Mihailovici!”

Servitorul care ne-a deschis, ne spuse că Alexandr Pavlovici (soţul surorii) şi Sofia Alexandrovna (nepoata) nu sunt acasă şi că o să ne anunţe imediat Verei Mihai-lovna.

Am intrat într-un salon uriaş, cu mobilă veche „da-mahon. Feodor Mihailovici a luat de pe masă Moskovskie vedomosti, iar eu am început să mă uit printr-un album cu poze. Vera Mihailovna n-a ieşit multă vreme. Probabil că a considerat că nu se cade să iasă în capot în faţa unei rude necunoscute şi a început să se schimbe, ceea ce i-a luat destul timp. A trecut aproape o jumătate de oră, când deodată uşa salonului s-a deschis cu zgomot şi prin cameră a trecut, ca o vijelie, un băiat de vreo zece am.

— Vitea, Vitea! Strigă Feodor Mihailovici, băiatul, însă, nu se opri şi intră în fugă în camera vecină, strigând:

— Tânără, ferchezuită şi n-are ochelari!

S-au auzit voci şi băiatul tăcu imediat. Feodor Mihailovici, care ştia obiceiurile familiei, şi-a dat imediat seama despre ce era vorba.

— N-au avut răbdare, spuse el, râzând, l-au trimis pe Vitea să vadă cum arată nevastă-mea.

În sfârşit, a intrat Vera Mihailovna şi m-a primit, foarte călduros. După ce m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat, m-a rugat să-l iubesc pe fratele ei şi să am grijă de el. A mai venit soţul ei şi fiica mai mare, Sonecika. Alexandr Pavlovici ne-a felicitat solemn şi ne-a urat fericire. Sonecika mi-a dat mâna, mi-a zfcnbit drăguţ, dar era foarte tăcută şi mă urmărea cu atenţie.

Alexandr Pavlovici deschise uşa spre camera vecină şi spuse:

— Copii, hai veniţi să-l felicitaţi pe unchi şi să faceţi cunoştinţă cu noua voastră mătuşă.

Unul după altul au început să iasă tinerii Ivanovi. Erau şapte cu totul: Sonecika (douăzeci de ani), Maşenka (nouăsprezece), Saşa (şaptesprezece), Iulenka (cincisprezece), Vitea şi ceilalţi copii. Toţi l-au salutat deosebit de prietenos pe Feodor Mihailovici, cu mine, însă, se purtau distant: se înclinau, făceau o reverenţă, iar pe urmă se aşezau şi începeau să se uite la mine cu atenţie. Ant simţit că tineretul are sentimente ostile faţă de mine. Nu m-am înşelat: după cum am aflat mai târziu, împotriva mea s-a creat o întreagă cabală. Toţi Ivanovii îşi iubeau foarte mult o mătuşă din partea tatălui – Elena Pavlovna, soţul căreia era de mulţi ani bolnav fără speranţă. Familia îşi făcuse planul, ca, după moartea acestuia, Elena Pavlovna să se mărite cu Feodor Mihailovici şi acesta să se mute pentru totdeauna la Moscova. Feodor Mihailovici era unchiul lor favorit, aşa că nu-i de mirare că tot tineretul acesta mă antipatiza pe mine, cea care le-am spulberat visurile. Nu le-au plăcut nici laudele pe care le risipise Feodor Mihailovici la adresa mea, când a venit la Moscova de Crăciun. Aflând că mă ocup de stenografie, tineretul m-a etichetat bătrână, nihilistă, tunsă şi cu ochelari. Aflând de venirea noastră, s-au înţeles să-şi bată joc de mine, să mă pună la punct şi prin asta să-şi demonstreze independenţa. Când au văzut, însă, în locul unei bătrâne „nihiliste” savante o femeie tânără, aproape o fetiţă, care mai că tremura de frica lor, au fost uimiţi şi nu-şi luau ochii de la mine. O atenţie atât de insistentă m-a tulburat. Obişnuită să vorbesc simplu, fără complicaţii, am căutat de data asta să vorbesc mai literar, in-ventând fraze frumoase, care, însă, erau cu totul nefireşti. Am încercat să vorbesc cu tinerele mele rude, dar acestea îmi răspundeau: „Da, nu!” şi era vădit că nu voiau să susţină dialogul.

Pe la cinci, ne-am aşezat la masă. S-a servit şampanie şi au început să ne felicite. Era multă gălăgie, eu, însă, nu mă distram prea mult, deşi făceam eforturi să fiu amuzantă, să glumesc şi să râd. După-amiaza a fost pentru mine şi mai grea. La Ivanovi au venit nişte prieteni şi prietene. Mulţi dintre ei îl iubeau pe Feodor Mihailovici, care-şi petrecuse vara precedentă la Liublin, lângă Moscova, la vila Ivanovilor, unde veneau să-şi petreacă timpul aceşti prieteni ai tinerilor Ivanovi. Toţi erau dornici s-o vadă pe soţia lui Dostoievski. S-au organizat nişte petits-jeux, foarte încurcate, care cereau umor şi spirit de observaţie. Prin umor se remarca Măria Sergheevna Ivancina-Pisareva, prietena fiicelor mari ale Verei Mihai-lovna. Era o fată de vreo douăzeci şi doi de ani, urâtă, dar veselă, vioaie, spontană, gata întotdeauna să ia omul peste picior. (Familia Ivanovilor a fost descrisă de Feodor Mihailovici în romanul Soţul etern, sub chipul familei „Zahlebinin”. M. S. Ivancina apare foarte reliefat sub chipul prietenei „Măria Nikitişna”.)

Pesemne că tinerii îi încredinţaseră ei sarcina de a mă scoate din sărite şi de a mă pune într-o situaţie ridicolă în ochii soţului meu. Am început să jucăm gajuri. Fiecare dintre noi trebuia să facă un buchet (imaginar, bineînţeles) pentru diferite ocazii ale vieţii: unui bătrân în ziua aniversării a optzeci de ani, unei domnişoare pentru primul ei bal etc. Mie mi-a revenit să fac un buchet din flori de câmp. Pentru că n-am trăit niciodată la ţară, nu cunoşteam deeât florile de grădină şi am numit numai macul, albăstrelele, păpădia şi încă ceva, aşa că buchetul meu a fost, pe drept şi în unanimitate, respins. Mi s-a propus să fac altul, dar, prevăzându-mi insuccesul, am refuzat.

— Ei, nu, mă retrag! Râdeam eu, văd şi singură că n-am nici un pic de gust.

— Nu ne îndoim de asta, răspunse Măria Sergheevna, ai dovedit-o de curând atât de strălucit…

Şi s-a uitat semnificativ la Feodor Mihailovici, care stătea lângă mine şi trăgea cu urechea la petits-jeux. A spus-o atât de perfid şi în acelaşi timp cu atât umor, că toată lumea, inclusiv Feodor Mihailovici şi cu mine, am izbucnit în râs. Râsul general a spart gheaţa antipatiei şi seara s-a încheiat mai plăcut decât începuse.

Când ne întorceam acasă, Feodor Mihailovici mă întrebă despre impresiile mele. I-am spus că mi-au plăcut foarte mult Vera Mihailovna şi Sonecika, dar că încă nu m-am dumirit cu restul familiei. Văzând figura mea tristă, 1 s-a făcut milă de mine.

— Sărmana mea Anecika! Spuse el. Te-au dat gata! Tu eşti de vină, trebuia să le parezi loviturile şi atunci şi-ar fi muşcat limbile. Trebuie să ai mai mult curaj, draga mea! I-ai plăcut mult şi surorii mele şi Sonecikăi. Dealtfel, toată ziua ai fost atât de drăguţă, o încântare!

Cuvintele acestea m-au liniştit mult şi totuşi în noaptea aceea n-am putut să adorm, reproşându-mi că nu ştiu să trăiesc, întrebându-mă de ce toţi aceşti tineri se purtaseră cu atâta duşmănie faţă de mine. Despre speranţele pe care le-am spulberat, de a-şi uni unchiul şi mătuşa, am aflat abia mai târziu.

Ivanovii ne invitaseră să petrecem la ei toată ziua, a doua zi, însă, vineri, am hotărât să mergem numai seara.

În timpul zilei Feodor Mihailovici s-a dus la Katkov, dar nu l-a găsit acasă. Ne-am luat prânzul la hotel şi seara ne-am dus la Ivanovi. Vinerea era ziua lor de primire şi am găsit o mulţime de musafiri. Societatea era împărţită: cei mai mari se aşezaseră să joace cărţi în salon şi în cabinet; tineretul, şi cu mine am rămas în sală. Lingă mine se aşezase un tânăr, prieten al lui Saşa Ivanov. Vă-zând că nu împărtăşeşte ideile preconcepute despre mine, am început să pălăvrăgesc şi să rid cu el, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit un tânăr vesel şi spiritual.

La jocul nostru de cărţi s-a petrecut o întâmplare nostimă. Prin anii şaizeci nu prea se găsea mărunţiş de argint şi circulau mai mult monede de aramă. Ivanovii au trimis un om să schimbe zece, douăsprezece ruble şi toată suma a fost adusă în monede grele de câte cinci copeici. Printre jucători era şi o domnişoară de vreo patruzeci de ani, îmbrăcată într-o rochie de un roz violent, cu o mulţime de panglici pe cap, pe umeri şi pe corsaj. După câteva mize, domnişoara a început să se plângă că pierde. Se plângeau şi alţii şi multă vreme nu puteam să ne dumirim, cine câştigă. La unsprezece am fost invitaţi să cinăm. Ne-am ridicat şi am auzit deodată zornăitul unor monede care se împrăştiau pe jos şi strigătul domnişoarei „rozalii”; probabil că buzunarul ei a cedat sub greutatea monedelor. Ne-am grăbit cu toţii să-i ridicăm monedele risipite care încotro, domnişoara, însă, s-a lăsat pe podea, acoperindu-şi câştigul cu rochia ei largă şi a început să strige:

— Nu, nu, să nu vă atingeţi! O să strâng eu totul! Avea o figură atât de comică, teama ei că o să-i luăm gologanii era atât de stupidă, că am izbucnit din toată inima în râs, iar eu cred că râdeam mai tare decât toţi. Feodor Mihailovici, care juca preferans în cabinet, ieşea adesea să se uite la noi şi mi s-a părut că devine din ce în ce mai serios şi mai trist. Am pus asta pe seama oboselii. Am cinat alături de partenerul meu de la jocul de cărţi, iar Feodor Mihailovici, care se aşezase vizavi, nu-şi lua ochii de la mine şi căuta să asculte ce vorbim. Mă simţeam foarte bine. Am căutat de câteva ori să-l atrag pe soţul meu în discuţie, dar n-am reuşit.

Imediat după cină, am plecat acasă. Tot timpul drumului Feodor Mihailovici a tăcut cu încăpăţânare şi nu mi-a răspuns la întrebări. Ond am ajuns acasă, a început să se plimbe prin cameră şi era vădit enervat. Asta m-a neliniştit şi m-am apropiat de el ca să-l mângâi şi să-i risipesc proasta dispoziţie. Mi-a îndepărtat violent mâna şi s-a uitat la mine cu o privire atât de rea, atât de cumplită, că am înmărmurit.

— Eşti supărat pe mine, Fedea? L-am întrebat, timidă. De ce eşti supărat?

La întrebarea asta Feodor Mihailovici s-a dezlănţuit cu o furie teribilă şi mi-a spus o mulţime de lucruri oribile. Cum afirma el, nu eram decât o cochetă lipsită de suflet şi toată seara n-am făcut decât să flirtez cu vecinul meu, numai ca să-mi fac soţul să sufere. Am început să mă justific, dar n-am făcut decât să pun paie pe foc. Feodor Mihailovici şi-a ieşit din fire şi, uitând că suntem la hotel, a început să ţipe cât îl ţineau puterile. Ştiind cât erau de neîntemeiate învinuirile pe care mi le aducea, am fost jignită până în adâncul sufletului de nedreptatea lui. Strigătele, ca şi expresia feţei sale, m-au speriat. Mi s-a părut că o să aibă pe loc o criză de epilepsie sau o să mă omoare. Nu m-am mai putut abţine şi am izbucnit în lacrimi. Soţul meu şi-a venit imediat în fire, a început să mă liniştească, să mă mângâie, să-şi ceară iertare, îmi săruta mâinile, plângea, se ocăra pentru scena pe care mi-a făcut-o.

— Am suferit atât de mult toată seara, îmi spunea el, văzând cât eşti de prinsă de discuţia cu tânărul acela. Mi s-a părut că te-ai îndrăgostit de el, înnebunisem de gelozie şi eram gata să-i spun fel de fel de lucruri. Acum îmi dau seama cât am fost de nedrept cu tine!

Feodor Mihailovici regreta sincer, mă ruga să-i iert jignirile şi-mi dădea cuvântul că n-o să mai fie gelos niciodată. Faţa lui exprima o suferinţă profundă. Mi s-a făcut sincer milă de sărmanul meu soţ. Am stat aproape toată noaptea cu el, mângâindu-l şi Iiniştindu4. Clopotele de utrenie au pus capăt discuţiei noastre. Ne-am culcat, dar încă multă vreme n-am putut să adormim.

A doua zi, ne-am trezit la ora unu. Feodor Mihailovici se sculase mai devreme şi stătuse vreo două ore fără să se mişte, ca să nu mă trezească. Mi s-a plâns în glumă că era cât pe-aci să moară de foame, pentru că, de teamă să nu mă scoale, n-a sunat şi nu şi-a comandat cafeaua. A fost deosebit de tandru cu mine.

Impresiile nopţii precedente mi s-au întipărit pentru totdeauna în suflet. M-au obligat să mă gândesc la viitoarele noastre relaţii. Am înţeles ce suferinţă profundă îi provoacă lui Feodor Mihailovici gelozia şi mi-am dat cuvântul să-l feresc de asemenea impresii grele.