VIVizita la fratele meu

Din restul şederii mele la Moscova mi s-a întipărit îndeosebi drumul pe care l-am făcut la Petrovskoe-Razumovskoe, unde locuia fratele meu Ivan Grigorievici, student la Academia agronomică Petrovskaia. Fratele meu abia trecuse de şaptesprezece ani, era foarte frumos, rumen, cu un păr blond ondulat, sfios ca o fată, foarte bun şi vesel. La Academie era socotit cel mai tânăr student şi toată lumea ţinea la el.

Când am sosit la Moscova, i-am scris imediat şi l-am rugat să vină în orice zi, mai devreme, pe la unsprezece, iar dacă nu ne găseşte să ne aştepte în sala de lectură a hotelului. Fratele meu a primit scrisoarea vineri şi a doua zi la unsprezece a venit la noi. Aflând de la un om de serviciu că nu ne-am sculat încă, s-a dus să-şi viziteze un coleg bolnav, a rămas multă vreme la acesta şi când s-a întors nu ne-a mai găsit acasă. Crezând că o să ne întoarcem repede, ne-a aşteptat la hotel până seara şi când a plecat ne-a lăsat o scrisoare, în care ne spunea că va veni luni. Soţul meu şi cu mine am hotărât ca în cazul unui insucces cu Katkov, să plecăm acasă duminică seara şi riscam să nu-mi văd fratele. L-am rugat pe Feodor Mihailovici să mă lase să-mi vizitez fratele singură. Soţul meu nu putea să mă însoţească, deoarece Katkov l-a invitat să vină în cursul zilei. Mi-a angajat un birjar până la Academia Petrovskaia, şi-a notat numărul birjarului şi pe la unu am plecat, promiţându-i să mă întorc în jurul orei patru şi să-l aduc şi pe fratele meu cu mine.

Eram într-o dispoziţie excelentă: Feodor Mihailovici a fost toată dimineaţa foarte tandru şi drăguţ cu mine, recenta noastră ceartă nu lăsase nici o urmă. Timpul era superb, drumul – o minune şi mă bucuram că am să-l întâlnesc pe fratele meu iubit.

Era duminică şi în Academie rămăseseră relativ puţini studenţi – numai cei care locuiau permanent acolo. Am intrat într-o uriaşă sală de primire şi am întrebat un student care mi-a ieşit în drum dacă pot să-mi văd fratele, pe studentul Snitkin. Toţi cei care locuiau în Academie ştiau că sora lui Snitkin se măritase de curând, deoarece în ziua nunţii fratele meu, care nu lua niciodată parte la chefuri, s-a îmbătat pentru prima dată în viaţa lui, a plâns cu hohote toată seara şi le spunea colegilor care voiau să-l liniştească:

— Totul s-a sfârşit! Nu mai am soră. A murit pentru mine!

Studentul s-a oferit imediat să mă conducă în camera lui. Vanea m-a primit cu entuziasm şi chiar a plâns când m-a îmbrăţişat. Ne-am aşezat să stăm de vorbă, dar n-au trecut nici cinci minute şi a apărut un om de serviciu care a adus un samovar şi o tavă pe care erau un ceainic, două pahare şi o franzelă. Aproape în acelaşi timp un alt om de serviciu a adus încă un samovar, cu un ibric de cafea, frişca şi pesmeţi. Era din partea colegilor fratelui meu, care s-au gândit că musafira lui a îngheţat pe drum. Fiecare trimitea în camera lui Vanea ce avea pe masă.

Treptat, colegii lui Vanea (dintre care unii erau admiratori ai talentului soţului meu) au început să vină la el, dorind s-o vadă pe soţia idolului lor, Dostoievski. S-au adunat vreo nouă oameni în cameră, fiecare stătea cum putea: pe scaun, pe pat, pe pervazul ferestrei. Ii serveam cu ceai, deoarece primul om de serviciu, gândin-du-se că samovarul pe care l-a adus nu era destul de fierbinte, a adus un al treilea samovar, în clocot. O asemenea abundenţă de samovare pe masa noastră ne-a amuzat pe toţi şi a dat posibilitatea studenţilor, care se jenau de mine, să discute şi să glumească.

A venit vorba de literatură şi studenţii s-au împărţit în două tabere: admiratorii lui Feodor Mihailovici şi adversarii săi. Unul din aceştia din urmă a început să demonstreze cu patimă că Dostoievski, alegându-şi-l drept erou al romanului Crimă şi pedeapsă pe studentul Ras-kolnikov, a calomniat tânăra generaţie. Mi-am apărat desigur soţul, unii m-au susţinut şi s-a aprins acea dispută între tineri când nimeni nu-şi ascultă adversarul, dar fiecare îşi apără opinia. Cu dezbaterile astea aprinse am uitat de timp şi în loc de o oră am petrecut la fratele meu mai mult de două. Am început să mă grăbesc şi partizanii ambelor tabere m-au condus până la poartă. Dar, vai, birjarul care m-a adus şi căruia am avut imprudenţa să-i plătesc, dispăruse. Studenţii s-au dus să-l caute peste tot şi s-au întors cu ştirea că birjarul m-a aşteptat timp de o oră şi pe urmă a dus în oraş pe unul din profesori.

Ce era de făcut? Un student s-a oferit să ne ducă pe drumul cel mai scurt până la Butârki, unde putea fi găsită totdeauna o birjă. Ne-am dus cu tot grupul. Cum se în-tâm-plă întotdeauna, drumul cel mai scurt s-a dovedit a fi cel mai lung şi a trebuit să mergem prin nămeţi şi să ne înfundăm în zăpadă. Toată lumea râdea, eu, însă, mă gândeam îngrijorată la neliniştea sărmanului meu soţ.

A trecut aproape o oră până când am ajuns, în fine, la Butârki ca să căutăm vreme îndelungată un birjar. Am sosit cu fratele meu la Dussot abia la şase şi jumătate. Era aproape întuneric. Am intrat în fugă în vestibulul hotelului şi am întrebat portarul dacă domnul e acasă.

— Dumnealui vă aşteaptă de trei ceasuri la colţ şi a întrebat de multe ori dacă v-aţi întors sau ba, răspunse portarul.

Am ieşit şi l-am văzut pe Feodor Mihailovici care stătea într-adevăr în colţ şi-i privea cu atenţie pe cei care veneau. M-am speriat când l-am văzut, atât era de palid şi de emoţionat.

— Fedea, dragule, m-am întors, hai acasă, i-am spus eu, apropiindu-mă de el.

Feodor Mihailovici s-a bucurat teribil când m-a văzui şi m-a apucat de mână cu o figură de parcă n-ar mai fi sperat să mă mai vadă vreodată. L-am dus la intrarea în hotel şi i l-am prezentat pe fratele meu. Trebuie să recunosc, mi-era tare teamă că Feodor Mihailovici îşi va vărsa mânia asupra nevinovatului Vanea, iar visul meu – ca Feodor Mihailovici să-mi iubească fratele – se va nărui. Din fericire temerile mele nu s-au adeverit: soţul meu s-a purtat foarte amical cu el.

Masa a decurs într-o atmosferă foarte veselă. Feodor Mihailovici mă întreba de toate cele, iar eu îi povesteam cu umor aventurile noastre. Pentru că se făcuse târziu, fratele meu plecă imediat după masă şi noi doi, soţul meu şi cu mine, am petrecut o seară fermecătoare, care ne-a amintit de serile noastre minunate de dinaintea căsătoriei, li întrebai, pusă pe pozne:

— Şi acum, spune-mi sincer, nu-i aşa că ţi-a trecut prin minte că am fugit cu cineva?

— Ei, asta-i bună! Răspunse Feodor Mihailovici, dar mă privi vinovat şi am înţeles că presupunerea mea avea un oarecare temei.