III

La sfârşitul lui iunie am primit banii de la redacţia revistei Russki vestnik şi ne-am pregătit imediat§de plecare. Îmi părea sincer rău să părăsesc Dresda, unde am fost atât de fericită, şi presimţearn nelămurit că în noile împrejurări multe se vor schimba în starea noastră de spirit. Presimţirile mele s-au adeverit: când mi-amin-tesc cele cinci săptămâni petrecute la Baden-Baden şi când recitesc cele notate în jurnalul meu stenografie, ajung la convingerea că a fost un coşmar, care l-a acaparat total pe soţul meu şi care nu l-a mai slăbit din mrejele sale grele.

Toate raţionamentele lui Feodor Mihailovici cu privire la posibilitatea de a câştiga la ruletă cu metoda sa de joc erau absolut juste, cu condiţia ca metoda aceasta să fi fost utilizată de un englez sau de un neamţ flegmatic şi nu de un om nervos, pasionat, gata oricând să frizeze extremele, cum era soţul meu. In afară, însă, de sângele rece şi de stăpânirea de sine, jucătorul de ruletă trebuia să mai aibă şi mijloace considerabile, care să-i permită să reziste la întorsăturile nefavorabile ale jocului. Şi în acest sens Feodor Mihailovici avea o hibă: stăteam relativ prost cu banii şi nu aveam nici o posibilitate, în cazul unui insucces, de a-i procura de undeva. N-a trecut nici o săptămână şi Feodor Mihailovici pierdu toţi banii de care dispuneam şi au început emoţiile – de unde să facem rost de bani, ca să-şi poată continua jocul. A trebuit să ne amanetăm lucrurile. Dar, şi după ce amaneta, soţul meu nu putea uneori să se abţină şi atunci pierdea tot ce căpătase pentru lucrul amanetat. Uneori, i se întâmpla să piardă aproape până la ultimul taler, norocul, însă, trecea de partea lui şi venea acasă cu câteva zeci de friedrichsdori. Ţin minte că odată a venit cu o pungă plină, în care am numărat două sute douăzeci de friedrichsdori (un friedrichsdor echivala cu douăzeci de taleri), deci ceva în jur de patru mii trei îute de taleri. Banii aceştia nu rămâneau însă pentru prea multă vreme în mâinile noastre. Feodor Mihailovici nu putea să reziste: nici nu iapuca să-şi revină de pe urma emoţiilor jocului şi lua douăzeci de monede, le pierdea, venea acasă după alte douăzeci, le pierdea şi pe acestea şi aşa, timp de două, trei ceasuri venea de câteva ori după bani, ca până la urmă să piardă totul, începeam din nou să amanetăm, dar cum n-aveam prea multe lucruri de valoare au secat şi sursele acestea. Iar între timp datoriile creşteau şi se făceau simţite, deoarece devenisem datori proprietăresei, femeie certăreaţă, care, văzându-ne strâmtoraţi, nu s-a jenat să ne neglijeze şi să ne lipsească de unele lucruri de confort la care aveam dreptul conform înţelegerii cu ea. Scriam mamei mele, aşteptam cu nerăbdare banii, care erau înghiţiţi de joc chiar în aceeaşi zi sau o zi mai târziu, iar noi abia reuşeam să plătim ceva din datoriile cele mai urgente (chiria, masa etc.) şi iar rămâneam fără bani şi ne gândeam ce anume să întreprindem ca să facem rost de o sumă mai substanţială, să ne achităm datoriile şi, renunţând la orice idee de câştig, să plecăm, în sfârşit, din iadul acela.

Trebuie să spun că am suportat cu mult sânge rece aceste „lovituri ale destinului”, pe care ni le provocam singuri. La câtva timp după primele noastre pierderi şi emoţii, am fost ferm convinsă că Feodor Mihailovici nu va izbuti să oâştige, adică poate că va câştiga chiar o mare sumă de bani, dar că suma aceasta o va pierde în aceeaşi zi (şi nu mai târziu de a doua zi) şi că nici un fel de rugăminţi şi implorări de ale mele nu vor avea nici o influenţă asupra lui.

La început, mi s-a părut ciudat că un om ca Feodor Mihailovici, care a suportat cu atâta stoicism cele mai diverse suferinţe (detenţiunea în fortăreaţă, eşafodul, exilul, moartea fratelui favorit, moartea soţiei) să n-aibă atâta voinţă ca să se poată opri la timp din joc şi să nu-şi rişte ultimul taler. Mi s-a părut că e vorba chiar de o anume înjosire, nedemnă de caracterul lui elevat, şi-mi era greu şi dureros să recunosc această slăbiciune, a scumpului meu soţ. In curând, însă, am înţeles că nu este vorba doar de o „lipsă de voinţă”, ci de o pasiune pustiitoare, de o stihie, împotriva căreia nu pot lupta nici caracterele ferme. Cu asta trebuia să te împaci, să priveşti patima jocului ca pe o boală fără leac. Singurul mijloc de luptă este fuga. Dar de fugit din Baden nu puteam până nu primeam o sumă mai mare de bani din Rusia.

Ca să fiu dreaptă cu mine, trebuie să spun că nu-i reproşam niciodată soţului meu pierderile de bani, nu m-am certat niciodată cu el pe această temă (soţul meu. Aprecia mult această trăsătură a mea de caracter) şi-i dădeam fără murmur ultimii noştri bani, ştiind că lucrurile mele, dacă nu vor fi răscumpărate în termen, se vor pierde, probabil (ceea ce s-a şi întâmplat) şi că va trebui să suport neplăceri de la proprietăreasă şi de la creditorii mărunţi.

Dar sufeream până în adâncul sufletului meu când vedeam cit era de îndurerat Feodor Mihailovici: se întorcea de la ruletă (nu mă lua niciodată cu el, găsind că sala de joc nu este locul potrivit pentru o femeie tâBiografia şi corespondenţa. Scrisoare către Maikov, p. (173) (N. aut.)

În localităţile cu cazinouri lucrurile se amanetau nu pentru luni de zile, ci pentru săptămâni sau zile: cei care nu achitau în termen îşi pierdeau obiectul amanetat, deoarece în chitanţă era specificat faptul că acesta este vândut. (N. aut.) nară şi serioasă) palid, epuizat, abia ţinându-se pe picioare, îmi cerea bani (toţi banii mi-i dădea mie), pleca şi se întorcea după o jumătate de oră şi mai supărat, şi aşa până pierdea tot ce avea.

Când n-avea cu ce să joace la ruletă şi n-aveam de unde să facem rost de bani, Feodor Mihailovici era atât de amărât, încât începea să plângă, se aşeza în genunchi în faţa mea şi mă implora să-l iert că mă chinuieşte cu purtarea lui, ajungea în pragul disperării. Şi trebuia să fac multe eforturi, să am o mare putere de convingere ca să-l liniştesc, să-i demonstrez că situaţia noastră nu e chiar lipsită de speranţă, să inventez o soluţie, să-l fac să se gândească la altceva. Şi cât eram de mulţumită şi de fericită, când reuşeam s-o fac şi-l duceam în sala de lectură ca să vadă ziarele sau aranjam o plimbare mai lungă, ceea ce avea întotdeauna o influenţă binefăcătoare asupra soţului meu. Multe zeci de verste am bătut, soţul meu şi cu mine, în jurul Badenului în lungile pauze până la primirea banilor. Atunci îi revenea dispoziţia blândă, amicală şi vorbeam ore întregi despre cele mai diferite lucruri. Plimbarea noastră favorită era la Neues Schloss, iar de acolo, pe nişte poteci minunate de pădure, la Vechiul castel unde beam neapărat lapte sau cafea. Ne duceam şi până la îndepărtatul castel Ehrembreitstein (la opt verste de Baden), unde luam masa şi ne întorceam la apusul soarelui. Plimbările noastre erau frumoase, iar discuţiile atât de interesante, că eu (în ciuda lipsei de bani şi a neplăcerilor cu proprietăreasă) eram gata să doresc ca să ne vină banii de la Petersburg cât mai târziu. Dar banii veneau şi viaţa aceasta atât de plăcută se transforma într-un coşmar. N-aveam nici un fel câe cunoştinţe la Baden. Odată ne-am întâlnit în parc cu scriitorul I. A. Goncearov, şi soţul meu mi-a făcut cunoştinţă cu el. Aducea la chip cu funcţionarii din Petersburg, modul lui de a vorbi mi s-a părut banal şi am fost puţin deziluzionată de noua mea cunoştinţă şi chiar nu-mi venea să cred că el e autorul romanului Oblomov, care m-a entuziasmat.

Feodor Mihailovici a fost şi la Turgheniev 36, care locuia pe atunci la Baden-Baden. S-a întors foarte supărat şi mi-a povestit în amănunt discuţia cu el.