IV ANUL 1867. GENEVA

Cu plecarea din Baden-Baden s-a încheiat perioada furtunoasă a vieţii noastre în străinătate. Ne-a scos din încurcătură, ca de obicei, geniul nostru bun – redacţia revistei Russki vestnik. Cit n-am avut bani, însă, s-au adunat multe datorii şi amaneturi şi aproape toţi banii pe care i-am primit s-au dus pe achitarea lor. Îmi părea deosebit de rău că n-ara reuşit să-mi răseumpăr cadoul de nuntă atât de preţios pentru mine, îl primisem de la soţul meu, o broşa şi o pereche de cercei cu briliante şi rubine, care s-au pierdut, pentru totdeauna.

Mai întâi ne gândisem să mergem de la Baden la Paris sau în Italia, dar, după ce ne-am făcut socotelile, am hotărât să rămânem la Geneva, iar când ne vom redresa să ne mutăm în sud. In drum spre Geneva am rămas pentru o zi la Basel ca să vedem, la muzeul de acolo, un tablou despre care îi vorbise cineva soţului meu. Era un tablou al lui Hans Holbein, care-l înfăţişa pe Isus Hristos, după ce a trecut prin suferinţele neomeneşti la care a fost supus, coborât de pe cruce şi intrat în descompunere. Faţa lui umflată era acoperită de răni în-sângerate şi avea o înfăţişare îngrozitoare. Tabloul a produs o impresie covârşitoare asupra lui Feodor Mihailovici, care a rămas împietrit în faţa lui. Eu n-am fost în stare să privesc tabloul: îmi provoca o impresie prea dureroasă, mai ales în starea în care mă aflam, aşa că m-am dus într-o altă sală. Când m-am întors, după vreo zece-cincisprezece minute, l-am găsit pe Feodor Mihailovici tot împietrit în faţa tabloului. Pe faţa lui emoţionată era parcă o expresie de teamă, pe care mi s-a întâmplat nu o dată s-o văd în primele clipe ale crizelor de epilepsie. Mi-am luat încet soţul de mână, l-am dus într-o altă sală şi l-am aşezat pe o bancă, aşteptând din-tr-o clipă într-alta începutul crizei. Din fericire temerile mele au fost nejustificate. Feodor Mihailovici s-a linişImpresiile produse de acest tablou au fost zugrăvite în romanul Idiotul. (N. aut.) tit puţin câte puţin şi când am vrut să plecăm din muzeu a insistat să mai vadă o dată tabloul care l-a impresionat atât de mult.

Când am sosit la Geneva, am început în aceeaşi zi să ne căutăm o cameră mobilată. Am colindat toate străzile principale, am văzut o mulţime de Chambres gar-nies, fără, însă, nici un rezultat: erau fie prea scumpe pentru noi, fie cu prea mulţi locatari în jur, ceea ce în situaţia mea era neplăcut. Abia spre seară am reuşit să găsim un apartament întru totul potrivit pentru noi. Se găsea la colţul dintre rue Guillaume Teii şi rue Bertel-lier, la primul etaj, era destul de spaţios şi de la fereastra din mijloc se puteau vedea podul peste Rhone şi insuliţa lui Jean-Jacques Rousseau. Ne-au plăcut şi proprietarele apartamentului, două foarte bătrâne domnişoare – m-lles Raymondin. Amândouă ne-au primit atât de amabil, s-au purtat atât de drăguţ cu mine, că ne-am hotărât imediat să ne mutăm la ele.

Viaţa noastră la Geneva am început-o cu o sumă minusculă de bani: după ce am plătit chiria pe o lună înainte, în cea de a patra zi după sosirea noastră am rămas numai cu optsprezece franci şi mai aveam de primit cincizeci de ruble. Dar ne obişnuisem să trăim cu bani puţini, iar când se terminau, ne amanetam lucrurile, aşa că viaţa ni s-a părut la început, mai ales după zbuciumul nostru recent, deosebit de plăcută.

Şi aici, ca şi la Dresda, ne-am organizat timpul: Feodor Mihailovici, care lucra noaptea, nu se scula înainte de unsprezece; după ce ne luam micul dejun împreună, mă duceam să mă plimb, conform recomandărilor făcute de doctori, iar Feodor Mihailovici se apuca de lucru. La trei ne duceam să mâncăm la un restaurant, după asta mă duceam să mă odihnesc, iar soţul meu, după ce mă conducea până acasă, intra în cafeneaua de pe rue de Mont-Blanc, unde se primeau ziare ruseşti şi petrecea acolo vreo două ore citind Golos, Moskovskie vedomosti şi Petersburgskie vedomosti. Citea şi ziare străine. Seara, pe la şapte, făceam o plimbare mai lungă

Camere mobilate. (Fr.)

Şi, ca să nu obosesc, ne opream adesea la vitrinele puternic luminate ale magazinelor de lux, iar Feodor Mi-hailovici îmi arăta bijuteriile pe care mi le-ar fi dăruit dacă ar fi fost bogat. Trebuie să spun că soţul meu avea mult gust şi bijuteriile pe care mi le arăta erau superbe.

Seara o petreceam fie scriind o nouă lucrare, fie citind cărţi franţuzeşti, şi soţul meu urmărea să citesc şi să studiez sistematic lucrările unui autor, fără să-mi distrag atenţia cu lucrările altora. Feodor Mihailovici aprecia mult talentul lui Balzac şi al lui George Sand şi treptat am recitit toate romanele lor. În timpul plimbărilor, discutam, despre lecturile mele şi soţul meu îmi explica toate calităţile lucrărilor citite. Mă miram adesea că Feodor Mihailovici, care uita lucrurile petrecute curând, ţinea minte atât de bine fabula şi numele eroilor romanelor acestor doi autori preferaţi. Ţin minte că aprecia ¦îndeosebi romanul Pere Goriot, prima parte a epopeii Les parents pauvres37. Feodor Mihailovici a recitit în iarna lui 186768 celebrul roman al lui Victor Hugo Les humilies et les offenses 38.

N-aveam aproape nici un fel de cunoştinţe la Geneva. Feodor Mihailovici fusese întotdieauna zgârcit în ceea ce priveşte noile cunoştinţe. Din cunoscuţii vechi nu l-a întâlnit la Geneva, decât pe vestitul poet N. P. Oigariov, prietenul lui Herzen 39, prin care cei doi au şi făcut cândva cunoştinţă. Ogariov trecea adesea pe la noi, ne aducea cărţi şi ziare şi chiar ne împrumuta câteodată zece franci, pe care-i înapoiam ou prima ocazie. Feodor Mihailovici aprecia mult poeziile acestui poet înflăcărat şi eram totdeauna bucuroşi de vizitele lui. Ogariov, care era pe atunci foarte -bătrân40, s-a împrietenit mult cu mine, era foarte drăguţ şi, spre mirarea mea, se purta cu mine de parcă aş fi fost o fetiţă, ceea ce, în fond, şi eram. Spre marele nostru regret, după vreo trei luni, vizitele acestui om blând şi bun s-au întrerupt. Cu Ogariov s-a întâmplat o nenorocire: când se întorcea la vila sa, aflata în afara oraşului, în urma unei crize de epilepsie a căzut într-un şanţ şi şi-a rupt un picior. Asta s-a întâmplat seara, drumul era pustiu, sărmanul Ogariov a stat în şanţ până dimineaţa şi a răcit. Prietenii lui l-au dus să se trateze în Italia şi noi ne-am pierdut singura cunoştinţă din Geneva cu care ne făcea plăcere să ne întâlnim şi să discutăm.

La începutul lui septembrie 1867, a avut loc la Geneva Congresul Păcii41, la deschiderea căruia a venit Giuseppe Garibaldi. S-a acordat o mare importanţă venirii lui şi oraşul i-a pregătit o primire strălucită. Ne-am dus şi noi pe rue de Mont-Blanc, pe care trebuia să treacă venind de la gară. Casele au fost împodobite cu verdeaţă şi drapele şi erau o mulţime de oameni ieşiţi în întâmpinare. Garibaldi, în costumul său original, stătea în picioare în trăsură şi-şi agita boneta ca răspuns la strigătele entuziaste ale mulţimii. Am izbutit să-l vedem pe Garibaldi foarte de aproape şi soţul meu a găsit că eroul italian are o figură foarte simpatică şi un zâm-bet cald.

Congresul păcii ne interesa şi ne-am dus la cea de a doua şedinţă, când aim, ascultat preţ de vreo două ceasuri cuvântările rostite de oratori. Cuvântările l-au impresionat foarte neplăcut pe Feodor Mihailovici, care-i scrise Ivanovei Hmârova: „Au început-o cu faptul că: pentru obţinerea păcii pe pământ trebuie să fie distrus creştinismul, marile state să fie lichidate şi împărţite în state mici; toate capitalurile să fie înlăturate, ca totul să fie comun prin lege etc. Totul fără nici cea mai mică argumentare, toate au fost învăţate pe dinafară acum vreo douăzeci de ani şi aşa au şi rămas. Şi mai ales – focul şi sabia, iar după ce totul va fi distrus, va veni, după părerea lor, pacea”.

Din pătate, în curând am regretat faptul că am ales Geneva drept reşedinţă permanentă. Toamna au început vârtejuri puternice, aşa-zisele bises, şi vremea se schimba de două trei ori pe zi. Aceste schimbări acţionau teribil asupra nervilor soţului meu şi crizele de epilepsie au devenit mai frecvente. Faptul mă neliniştea teribil şi-l deprima pe Feodor Mihailovici, mai ales că venise timpul să înceapă să lucreze, iar crizele frecvente îl împiedicau s-o facă.

„Russkaia starina”, 1887, voi. VII. (N. aut.)

— Amintiri – c. 1743 în toamna anului 1867, Feodor Mihailovici era ocupat cu elaborarea planului şi cu scrierea romanului Idiotul, care trebuia să apară în primele numere pe 1868 ale revistei Russki vestnik. Ideea romanului „o aveam de mult în minte şi ţineam mult la ea – voiam să descriu un om de o frumuseţe pozitivă”, dar acest obiectiv i s-a părut lui Feodor Mihailovici „fără margini”. Toate acestea îl iritau pe soţul meu. Din nefericire, la asta s-a mai adăugat şi o grijă plină de nelinişte, deşi absolut nefondată, şi anume că eu am să mă plictisesc de viaţa asta în doi, pe care o duceam în cea mai deplină izolare, pe „o insulă pustie”, cum scria într-o scrisoare adresată lui A. N. Maikov. Oricât am căutat să-l conving de contrariu, oricât am căutat să-i spun că sunt pe deplin fericită şi că nu-mi trebuie nimic altceva decât să fim împreună şi să mă iubească, totul a fost în zadar, şi era supărat că n-are bani ca să ne mutăm la Paris şi să-mi ofere acolo distracţii, cum ar fi teatrele, vizitarea Lu-vrului… Prost mă mai cunoştea pe atunci soţul meu!

Într-un cuvânt, Feodor Mihailovici era foarte abătut şi atunci, ca să-l fac să evadeze din meditaţiile sale triste, i-am sugerat ideea să plece la Saxon Ies Bains ca să-şi „încerce din nou norocul” la ruletă. (Saxon Ies Bains se află cam la cinci ore de drum de Geneva; cazinoul de atunci s-a închis de mult.) Feodor Mihailovici a fost de acord cu ideea mea şi în oetombrie-noiembrie 1867 s-a dus de câteva ori la Saxon. După cum m-am aşteptat, jocul lui la ruletă n-a adus nici un fel de câştig, a dat, însă, un alt rezultat favorabil – schimbarea locului, călătoria şi un nou zbucium emoţional i-au schmba radical starea de spirit. După ce s-a reîntors la Geneva, Feodor Mihailovici s-a apucat cu pasiune de lucrul întrerupt şi în douăzeci şi trei de zile a scris aproape şase coli de tipar (93 de pagini) pentru numărul din ianuarie al revistei Russki vestnik.

Feodor Mihailovici era nemulţumit de cele scrise şi spunea că prima parte a romanului nu i-a reuşit. Apropo îbidem. (N. aut.)

Biografia şi corespondenţa, p. 180. (N. aut.) îbidem, p. 181. (N. aut.) de asta trebuie să spun că soţul meu fusese întotdeauna foarte aspru cu sine şi-şi lăuda foarte rar vreo lucrare. Feodor Mihailovici era uneori entuziasmat de ideile sale, medita mult asupra lor, dar era aproape întotdeauna, cu rare excepţii, nemulţumit de transpunerea lor.

Ţin minte că în iarna lui 1867, Feodor Mihailovici se interesa mult de detaliile procesului Umeţki, care făcuse multă vâlvă pe atunci. Procesul l-a preocupat atât de mult, încât a vrut s-o facă (în concepţia iniţială) pe eroina procesului, Olga Umeţkaia drept eroină a noului său roman. Aşa a şi fost trecută cu numele ei real în carnetul său de însemnări. Regreta mult că nu suntem în Petersburg, pentru că altfel ar fi scris neapărat despre acest proces.

Mi-aduc aminte de asemenea că în iarna lui 1867, Feodor Mihailovici se interesa mult de activitatea juraţilor, o instituţie creată de curând. 42 Uneori era chiar entuziasmat şi încântat de sentinţele lor drepte şi raţionale şi-mi povestea întotdeauna tot ce era remarcabil, din ceea ce citise în ziare privitor la activitatea judecătorească.

Timpul trecea şi grijile noastre creşteau – ne gân-deam cum se va produce evenimentul pe care-l aşteptam: naşterea primului nostru copil. Toate gândurile şi planurile noastre se concentrau în jurul acestui eveniment şi am şi început să ne iubim tandru viitorul nostru copil. Am hotărât de comun acord să-i dăm copilului numele de Sofia, dacă va fi fetiţă (n-am vrut s-o numesc Anna, aşa cum ar fi dorit soţul meu), în cinstea nepoatei favorite a lui Feodor Mihailovici – Sofia Alexandrovna Ivanova, şi de asemenea în cinstea „Sonecikăi Marme-ladova”, ale cărei nefericiri le-am deplâns atât. Dacă se va naşte băiat, am hotărât să-l numim Mihail, în cinstea fratelui favorit al soţului meu, Mihail Mihailovici.

Mi-aduc aminte, cu un viu sentiment de recunoştinţă, cât de atent şi de grijuliu a fost Feodor Mihailovici cu mine în perioada aceea, cum mă ocrotea, se îngrijea de mine, prevenind la fiecare pas orice efort, care mi-ar fi putut dăuna, lucru pe care eu, lipsită de experienţă, îl tratam cu indiferentă. Nici cea mai iubitoare mamă n-ar

Ii putut să mă ocrotească aşa cum a făcut-o scumpul meu soţ.

Când am venit la Geneva, şi cum am primit bani, Feodor Mihailovici, a insistat să mă vadă cel mai bun mamoş şi l-a rugat să-mi recomande o sage-femme, care să mă ţină sub observaţie şi să mă viziteze săptă-mânal. Cu o lună înainte de naştere a ieşit în evidenţă un faipt care m-a mişcat mult şi care mi-a arătat până la ce amănunte se extindea grija soţului meu asupra mea. La una din vizitele pe care mi le-a făcut, m-me Barraud (sage-femme) mă întrebă cine din cunoscuţii noştri locuieşte pe strada ei, deoarece îl vede acolo adesea pe soţui meu. M-am mirat, dar m-am gândit că se înşală. Îl întrebai pe soţul meu, care la început a negat, pe urmă, însă, mi-a povestit totul: m-me Barraud locuia pe una din numeroasele străzi care urcau în pantă de la rue Basses, principala arteră comercială a Genevei. Din cauza pantei abrupte, străzile acestea erau inabordabile pentru trăsuri şi mai şi semănau mult una cu alta. Feodor Mihailovici, gândindu-se că s-ar putea să avem nevoie de ajutorul acestei cucoane noaptea şi neîncre-zmdu-se prea mult în memoria sa vizuală, şi-a propus ca ţintă pentru plimbările sale strada asta şi în fiecare zi, când se întorcea de la sala de lectură, trecea prin faţa casei doamnei Barraud şi, după vreo cinci-şase case, se întorcea din drum. Şi această plimbare soţul meu a făcut-o în decursul ultimelor trei luni, iar urcatul unei pante atât de abrupte, pentru un om care începuse să sufere de astm, reprezenta un sacrificiu remarcabil. L-am rugat pe soţul meu să nu se mai obosească, dar el şi-a continuat plimbările şi a fost foarte mulţumit mai târ-ziu, când i-a folosit în momentele critice ale evenimentului, această cunoaştere a străzii, pe care a găsit-o repede în semiîntunericul zorilor ca să mi-o aducă pe moaşă.

Îngrijorat de situaţia mea şi vrând să-mi facă o plăcere, Feodor Mihailovici a rugat-o pe mama mea să vină la noi pentru vreo trei luni. Mama, căreia îi era tare dor de mine, acceptă cu bucurie, dar ne-a rugat să-i dăm

Moaşă. (Fr.) răgaz să-şi aranjeze treburile legate de administrarea caselor ei, ceea ce prezenta unele dificultăţi.

Pe la mijlocul lui decembrie 1867, apropiindu-se data naşterii, ne-am mutat într-un alt apartament, pe rue du Mont-Blanc, pe lângă biserica anglicană. De data aceasta ne-am luat două camere, una dintre ele foarte mare, cu patru ferestre, care dădeau spre biserică. Apartamentul era mai bun deoât cel de dinainte, dar pe bunele noastre bătrâne, proprietarele fostului apartament, le-am regretat de multe ori. Noii proprietari lipseau tot timpul şi acasă nu rămânea decât o servitoare de prin părţile Elveţiei germane, care nu prea ştia franţuzeşte şi care nu-mi putea fi de nici un folos. De aceea Feddor Mihailovici a decis să ia o garde-malade pentru îngrijirea copilului şi a mea, în timpul refacerii.

Munca noastră comună neîntreruptă la noul roman, ca şi alte griji, au făcut ca iarna să treacă repede pentru noi şi iată că veni luna februarie 1867, când a şi avut loc evenimentul pe care-l doream atât şi care ne neliniştea atât.

La începutul anului fusese o vreme minunată la Geneva, dar de pe la mijlocul lui februarie se schimbă brusc şi se porniră în fiecare zi furtuni. Schimbarea bruscă a vremii a avut, ca de obicei, o influenţă iritantă asupra lui Feodor Mihailovici, care într-o perioadă scurtă a avut două crize de epilepsie. A doua, foarte puternică, s-a petrecut în noaptea de 20 februarie şi-l slăbi atât de mult, încât dimineaţa, când s-a sculat, abia se mai fânea pe picioare. A avut o zi neliniştită şi, văzându-l cât e de slăbit, l-am convins să se culce mai devreme şi a adormit pe la şapte seara. N-a trecut nici o oră şi am simţit o durere, mai întâi nu prea mare, care, însă, creştea cu fiecare ceas. Deoarece erau nişte dureri caracteristice, mi-am dat seama că se apropie naşterea. Am suportat durerile timp de vreo trei ore, dar mi s-a făcut teamă că voi rămâne fără ajutor şi oricât mi-a fost de milă să-l trezesc, m-am decis totuşi s-o fac. L-am atins

Infirmieră. (Fr.) încet pe umăr. Feodor Mihailovici şi-a ridicat repede capul de pe pernă şi m-a întrebat:

— Ce-i cu tine, Anecika?

— Cred că a-nceput, sufăr îngrozitor! Îi răspunsei eu.

— Ce rău-mi pare de tine, scumpa mea! Îmi spuse soţul cu o voce dintre cele mai jalnice şi deodată capul îi căzu pe pernă şi adormi la loc. Am fost teribil de mişcată de tandreţea lui sinceră ca şi de absoluta lui neputinţă. Mi-am dat seama că Feodor Mihailovici se află într-o stare care nu-i permite să se ducă după sage-femme şi că în cazul când nu-şi va fortifica nervii slăbiţi printr-un somn mai lung poate izbucni o nouă criză. Proprietarii, ca de obicei, nu erau acasă (îşi petreceau fiecare noapte la nu ştiu ce adunare), iar să apelez la servitoare era o treabă inutilă. Din fericire, durerile s-au mai redus şi imam decis să rabd cit pot. Am petrecut o noapte teribilă: pomii care înconjurau biserica foşneau îngrozitor, vântul şi ploaia îmi băteau în ferestre, pe stradă era întuneric beznă. Nu ascund că eram copleşită de sentimentul singurătăţii şi al neputinţei. Cât îmi era de greu să ştiu că în momentele atât de dificile ale vieţii mele n-aveam lângă mine pe nimeni dintre rude şi că singurul meu păzitor şi apărător – soţul – era el însuşi neajutorat în momentul acela. Am început să mă rog fierbinte şi rugăciunea mi-a dat puteri.

Spre dimineaţă, durerile s-au intensificat şi pe la şapte m-am hotărât să-l trezesc pe Feodor Mihailovici. S-a sculat mult fortificat. Când a aflat că m-am chinuit toată noaptea, s-a speriat teribil, mi-a reproşat că nu l-am trezit mai devreme, s-a îmbrăcat într-o clipă şi a fugit la m-me Barraud. A sunat mult până i s-a răspuns; servitoarea nu voia s-o trezească pe doamna, spu-nând că abia s-a întors dintr-o vizită. Atunci Feodor Mihailovici a ameninţat că va continua să sune sau că va sparge geamul. Doamna a fost trezită şi după o oră soţul meu a venit cu ea. A trebuit să-i ascult reproşurile pentru multe din cele făcute de mine din neştiinţă şi a afirmat că imprudenţa mea va întârzia naşterea. M-a încredinţat şi de faptul că naşterea va avea loc cel puţin după şapte-opt ore şi ne-a promis că va veni la timp.

Feodor Mihailovici s-a dus după garde-malade şi noi doi, soţul meu şi cu mine, am început să aşteptăm temători şi întristaţi cele ce vor urma. La ora promisă m-me Barraud n-a venit şi soţul meu s-a dus din nou după ea. A aflat că a plecat să ia masa la nişte prieteni, undeva pe lângă gară. Feodor Mihailovici s-a dus la adresa oare i s-a dat şi a insistat să vină să mă vadă. După părerea ei lucrurile evoluau încet şi naşterea putea surveni abia seara târziu. După ce mi-a dat câteva sfaturi, a plecat să ia masa; eu continuam să sufăr, Feodor Mihailovici să se chinuiască văzându-mă pe mine. După nouă seara n-a mai putut să suporte şi s-a dus după m-me Barraud, la prietenii ei, unde a găsit-o ju-când loto şi i-a spus că în cazul când nu va veni la noi şi nu va rămâne lângă mine până nasc, îl va ruga pe doctor să-i recomande o altă moaşă, mai atentă cu obligaţiile pe care le are. Ameninţarea şi-a făcut efectul. M-me Barraud fusese, probabil, nemulţumită de faptul că a fost sculată de la masa de joc şi mi-a şi spus asta, adăugind de câteva ori: „Oh, ces russes, ces russes!”

Ca s-o îmbuneze, Feodor Mihailovici i-a pregătit o cină excelentă, cumpărând cele mai diverse gustări, dulciuri şi vinuri. Eram foarte mulţumită că drumurile după moaşă, alergătura prin magazine şi pregătirea cinei, i-au sustras măcar pentru un timp atenţia. In afara obişnuitelor dureri de naştere, mai sufeream şi pentru că vedeam cum acţiona starea mea asupra nervilor încă slăbiţi de criză ai lui Feodor Mihailovici. Faţa lui exprima o asemenea suferinţă, o asemenea disperare, din timp în timp îl vedeam cum izbucneşte în plâns, că am început şi eu să mă tem că mă aflu în pragul morţii şi acum, când mi-aduc aminte de gândurile şi sentimentele mele de atunci, trebuie să spun că-mi era milă nu atât de mine, cât de sărmanul meu soţ, pentru care moartea mea ar fi fost o catastrofă. Îmi dădeam seama atunci câte speranţe fierbinţi a legat soţul meu de mine şi de viitorul nostru copil. O prăbuşire bruscă a acestor speranţe ar fi putut însemna pentru el, având în vedere caracterul său impetuos şi nestăpânit, o distrugere totală. Se prea poate că neliniştea care m-a cuprins cu privire la soţul meu să fi încetinit evoluţia naşterii: aşa a considerat şi m-me

Barraud, care, până la urmă, i-a interzis să mai vină în cameră, spunându-i că figura lui disperată mă tulbură. Feodor Mihailoviei s-a supus, dar am început să mă neliniştesc şi mai mult şi în pauzele dintre dureri o rugam când pe moaşă, când pe infirmieră să vadă ce face soţul meu. Îmi spuneau ba că stă în genunchi şi se roagă, ba că sade îngândurat, cu faţa îngropată în palme. Durerile mele creşteau cu fiecare ceas, din timp în timp îmi pierdeam cunoştinţa, iar când îmi veneam în fire şi vedeam că mă privesc nişte ochi negri ai unei femei necunoscute, mi se făcea frică şi nu înţelegeam unde mă aflu şi ce se întâmplă cu mine. In sfârşit, în jurul orei cinci dimineaţa, în noaptea spre 22 februarie (pe stilul nostru) suferinţele mele au încetat şi s-a născut Sonia noastră. Feodor Mihailoviei îmi povestea mai târziu că tot timpul s-a rugat pentru mine şi că deodată prin gemetele mele i s-a părut că aude un strigăt ciudat, parcă de copil. Nu şi-a crezut auzului, dar când strigătul de copil s-a repetat, a înţeles că s-a născut copilul şi, pier-zându-şi controlul de bucurie, a sărit în picioare, s-a apropiat în fugă de uşa încuiată, a împins-o cu putere, s-a aruncat în genunchi lângă patul meu şi a început să-mi sărute mâinile. Eram şi eu teribil de fericită că s-au terminat durerile. Eram amândoi atât de zguduiţi, că primele cinci, zece minute nu ştiam ce avem – băiat sau fată; am auzit că una din cucoanele care erau acolo a spus: „Un gargon, nest-ce pas?”, iar o alta i-a răspuns: „Fillette, une adorable jillette l „ Soţul meu, însă, şi cu mine, eram atât de fericiţi că ni s-a împlinit visul şi că a apărut pe lume o nouă fiinţă, primul nostru copil, îneât ne era totuna – băiat sau fată.

Intre timp, m-me Barraud a înfăişat copilul, ne-a felicitat pentru naşterea fetiţei şi ne-a întins un mare pachet alb. Feodor Mihailoviei a binecuvântat-o înduioşat pe Sonia, a sărutat feţişoara ei plină de creţuri şi mi-a spus: „Uite, Ania, ce drăguţă e!” Am binecuvântat-o şi eu, mi-am sărutat fetiţa şi m-am bucurat mult văzând pe faţa soţului meu, entuziasmată şi înduioşată, Un băiat, nu-i aşa? (Fr.) O fetiţă, o minunată fetiţă. (Fr.) expresia unei fericiri cum nu mi-a mai fost dat să văd până atunci.

Într-un avânt de bucurie, Feodor Mihailoviei a îmbrăţişat-o pe m-me Barraud, iar infirmierei i-a strâns de câteva ori mâna. Moaşa mi-a spus că în lunga ei practică n-a văzut niciodată un tată atât de emoţionat, cum fusese tot timpul soţul meu, şi repetă din nou: „Oh, ces russes, ces russes.” Pe infirmieră a trimis-o la farmacie după ceva, iar lui Feodor Mihailoviei i-a spus să stea lângă mine şi să mă păzească să nu adorm.

M-me Barraud l-a anunţat pe Feodor Mihailoviei că după legile elveţiene, tatăl noului-născut este obligat să anunţe personal poliţia şi să capete certificatul. Ne-a prevenit că asta trebuie să se facă cât mai repede, pentru că altfel este pasibil de amendă, dacă nu chiar de închisoare. Feodor Mihailoviei s-a dus la poliţie chiar a doua zi şi a lipsit vreo patru ore, ceea ce m-a neliniştit mult: din cauza stării mele bolnăvicioase, mi-am închipuit tot felul de lucruri îngrozitoare care i s-ar fi putut întâmpla. In sfârşit, Feodor Mihailoviei s-a înapoiat şi mi-a povestit amuzat întâmplarea petrecută cu el. Când a venit la poliţie, a aflat că tatăl noului-născut trebuie să aducă doi martori, care să poată confirma atât identitatea părinţilor, cât şi evenimentul însuşi. Feodor Mihailoviei a început să-i explice funcţionarului că e străin şi că n-are cunoscuţi la Geneva, funcţionarul, însă, nici nu l-a mai ascultat şi a început să discute cu ceilalţi solicitanţi. Total nedumerit, Feodor Mihailoviei ieşi în stradă şi ceru un sfat sergentului care făcea de serviciu la intrare. Acesta l-a scos într-o clipă din încurcătură, propunându-i să fie el însuşi unul din martori, dar a precizat că n-o poate face decât atunci când va fi schimbat de un alt sergent, iar asta se va întâmpla după o oră şi jumătate. Când îl întrebă Feodor Mihailoviei de unde să ia un alt martor, sergentul i-a propus „un camarade ă moi”. Lucrurile erau pe cale să se aranjeze, dar mai era de aşteptat şi Feodor Mihailoviei, la sfatul sergentului, s-a aşezat pe o bancă de pe bulevard, gân-dindu-se cu groază că va mai dura mult până se va

Un prieten de-al meu. (Fr.) putea întoarce acasă. La ora fixată sergentul a fost schimbat, s-a dus după celălalt martor, a mai adus un sergent şi toţi trei – soţul meu şi cei doi sergenţi – s-au dus la funcţionarul care făcea înregistrările. Până s-au înregistrat declaraţiile tatălui noului-năseut şi ale martorilor, până s-a trecut declaraţia în registre, până s-a scris certificatul, a trecut destulă vreme. După ce şi-a terminat treburile, Feodor Mihailovici l-a întrebat pe inimosul sergent cât îi datorează lui şi camaradului său, pentru timpul pierdut. Acesta îi răspunse: „Mais rien, monsieur, rien!”. Atunci soţul meu s-a gândit să-i invite pe cei doi sergenţi la o cafenea, să bea un pahar de vin în cinstea noii-născute. Sergenţii au acceptat cu plăcere şi l-au dus pe Feodor Mihailovici la un local apropiat, unde, într-o cameră separată, Feodor Mihailovici a comandat trei sticle din vinul roşu al regiunii. Vinul a dezlegat limbile şi sergenţii s-au apucat să-i povestească tot felul de întâmplări de la slujbă. Feodor Mihailovici mi-a povestit că stătea ca pe ace, la gândul cât pot fi de neliniştită din cauza prelungitei sale absenţe, îi era, însă, peste mână să-şi lase invitaţii, cu atât mai mult cu cât după primele sticle au urmat încă două şi sergenţii, înveseliţi, au toastat în sănătatea mea, pentru „petite Sophie” şi pentru cel care fusese vinovat de apariţia ei pe lume.

Feodor Mihailovici l-a rugat pe prietenul său, poetul A. N. Maikov, să fie naşul Soniei, iar naşă i-a fost Anna Nikolaevna Snitkina, mama mea. Ea dorise să vină la naştere, dar s-a îmbolnăvit şi doctorul nu i-a permis să facă drumul acesta înainte de primăvară. Mama a venit la Geneva la începutul lui -mai, când a şi avut loc botezul Soniei.

Deşi m-am întremat destul de repede, eram foarte slăbită în urma naşterii grele care a durat treizeci şi trei de ore. Am început cu bucurie să-mi alăptez fetiţa, m-am convins, însă, repede că fără un adaos de lapte n-am să mă descurc, deoarece copilul era mare şi sănătos şi cerea multă hrană. Era imposibil să angajez o doică pentru Sonia – în Elveţia copiii sunt, de obicei, Nimic, domnule, nimic! (Fr.) hrăniţi artificial – cu lapte de vacă proaspăt şi cu vitamine. Unele mame îşi trimiteau copiii la o distanţă de vreo şaizeci de verste, în munţi, ca să fie alăptaţi de ţă-rănci. Era, însă, cu neputinţă să mă despart de Sonia şi s-o las pe mâini străine, cu atât mai mult cu cât nici doctorii nu mă sfătuiau s-o fac, deoarece, nefiind controlate, tărăncile luau câţiva copii şi mulţi dintre ei mureau.

După ce s-a instaurat ordinea, în casa noastră a început o viaţă despre care mi-au rămas pentru totdeauna cele mai plăcute amintiri. Spre marea mea fericire, Feodor Mihailovici s-a dovedit a fi un tată deosebit de tandru: asista întotdeauna la baia fetiţei şi mă ajuta s-o înfăş în păturica de pichet, păturica s-o închei cu ace de siguranţă; o ţinea şi o legăna în braţe şi-şl lăsa treburile ca să alerge la ea, numai ce-i auzea glăsciorul. Când se trezea sau se întorcea acasă, prima lui întrebare era: „Ce face Sonia? E sănătoasă? A dormit bine, a niâncat?” Stătea ceasuri întregi lingă pătuţul ei, îi. Fredona cânte-cele, vorbea cu ea, iar când fetiţa împlinidouă luni, era convins că-l recunoaşte. Iată, dealtfel, ce i-a scris lui A. N. Maikov pe 18 mai 1868: „Această micuţă fiinţă de trei luni, neajutorată, avea în ochii mei o personalitate -a ei. Începuse să mă cunoască, să mă iubească şi să-mi zâmbească de câte ori mă apropiam de ea. Îi plăcea să-i cânt cu vocea mea ridicolă. Nu plângea şi nu se strâmba când o sărutam, se oprea din plâns când mă apropiam de ea.”

Nu ne-a fost dat să ne bucurăm prea mult de fericirea noastră senină. În primele zile din mai fusese o vreme minunată şi noi, la sfatul insistent al doctorului, scoteam în fiecare zi pe micuţa noastră dragă la plimbare în Jardin des Anglais, unde dormea două-trei ore în căruţul ei. Într-o zi nefericită, în timpul unei asemenea plimbări, vremea s-a schimbat brusc, a început o bise, fetiţa, probabil, a răcit, pentru că în aceeaşi noapte a făcut temperatură şi a început să tuşească. Ne-am adresat imediat celui mai bun doctor de copii, care ne făcea zilnic vizite, şi el ne încredinţa că fetiţa noastră se va face bine. Chiar şi cu trei ore înainte de moartea ei ne spunea că bolnava se simte mult mai bine. În ciuda asigurărilor doctorului, Feodor Mihailovki nu era în stare să facă nimic şi aproape că nu se dezlipea de leagăn. Eram amândoi îngrozitor de neliniştiţi şi presimţirile noastre sumbre s-au adeverit: în ziua de 12 mai (pe stilul nostru) scumpa noastră Sonia a murit. N-am putere să descriu disperarea care ne-a cuprins, când am văzut-o moartă pe fetiţa noastră dragă. Profund zguduită şi îndurerată de sfârşitul ei, mă temeam în acelaşi timp pentru soţul meu: disperarea lui era violentă, plân-gea în hohote, ca o femeie, stând Mngă trupuşorul rece al copilei sale şi-i săruta neîncetat feţişoara albă şi mî-nuţele. N-am mai văzut niciodată o disperare atât de violentă. Ni se părea amândurora că nu vom supravieţui suferinţei noastre. Timp de două zile, fără să ne despărţim pentru nici o clipă, am umblat prin diverse instituţii, ca să obţinem permisiunea de a o înmormânta pe mititica noastră, am comandat împreună toate cele necesare pentru îngropăciune, am îmbrăcat-o împreună într-o rochiţă albă de atlaz, am pus-o împreună în sicriul căptuşit cu atlaz alb şi am plâns, am plâns fără sfârşit. La Feodor Mihailoviei ţi-era şi teamă să te uiţi, în săptămâna aceea a bolii Soniei a slăbit şi s-a dărâmat într-un hal fără de hal. In cea de a treia zi ne-am dus comoara la biserica rusă pentru slujba de prohod, iar de acolo la cimitirul. De la Plain Palais, unde am şi îngropat-o în locul rezervat pruncilor. După câteva zile mormântul ei a fost înconjurat de chiparoşi, iar în mijlocul lor a fost pusă o cruce albă de marmoră. In fiecare zi ne duceam la mor-mântul ei, aduceam flori şi plângeam. Prea ne-a fost greu să ne despărţim de nepreţuita noaistră mititică, pe care am iubit-o atât de sincer şi de adânc şi de existenţa căreia ne-am legat atâtea visuri şi speranţe.