V

N-avea sens să mai rămânem la Geneva, unde totul ne amintea de Sonia, şi am decis să ne realizăm imediat o dorinţă mai veche şi să ne mutăm la Vevey, aflat tot pe lacul Geneva. Ne părea foarte rău, că, din pricina lipsei de bani, nu puteam să plecăm de tot din Elveţia, pe care soţul meu începuse aproape s-o urască: el învinuia de moartea Soniei şi clima proastă şi schimbătoare a Genevei, şi infatuarea doctorului, şi nepriceperea dădacei ş.a. Pe elveţieni Feodor Mihailovici nu-i simpatizase prea mult niciodată, dar indiferenţa şi lipsa de omenie manifestate de mulţi dintre ei în clipele marii noastre dureri au amplificat şi mai mult această antipatie. Ca un exemplu de neomenie voi pomeni faptul că vecinii noştri, care ştiau de pierderea pe care am suferit-o, au trimis totuşi pe cineva să mă roage să nu mai plâng atât de tare, deoarece asta îi deranjează.

N-am să uit niciodată ziua aceea nesfârşit de tristă, când după ce ne-am trimis lucrurile pe vapor, ne-am dus pentru ultima dată să ne luăm rămas bun de la mormântul scumpei noastre fetiţe şi să depunem pentru ultima oară o coroniţă. Am. Stat o oră întreagă lângă monument, am plâns, amintindu-ne de Sonia, şi am plecat, ca nişte orfani, privind mereu ultimul ei refugiu.

Vaporul cu care am plecat în ziua aceea era de marfă şi acolo unde fusesem repartizaţi era puţină lume. Feodor Mihailovici era strivit de durere că a trebuit să se despartă de mormântul Soniei şi aici, pentru prima dată în viaţă (Feodor Mihailovici se plângea arareori) mi-a fost dat să aud protestul lui amar împotriva destinului care l-a urmărit toată viaţa. Şi-a amintit de trista şi însingurată lui tinereţe, după moartea mamei pe care a iubit-o atât de mult, şi-a amintit de batjocura confraţilor întru literatură, care mai întâi i-au recunoscut talentul, ca mai târziu să-l jignească cu cruzime. Şi-a amintit de ocnă şi de suferinţele pe care le-a indurat în cei patru ani petrecuţi acolo. Mi-a vorbit despre speranţa lui de a-şi găsi în căsătoria cu Măria iDmitrievna fericirea familială la care ţinea atât de mult şi care, din păcate, nu s-a realizat: n-a avut copii cu Măria Dmitrievna, iar „caracterul ei ciudat, suspicios şi de un fantastic maladiv” a fost pricina nefericirii lui în timpul acestei căsătorii. Şi acum, când a

Cu aceleaşi cuvinte a definit Feodor Mihailovici caracterul primei sale soţii şi în scrisoarea către baronul A. E. Vranghel, din 31 martie 1865.

— Biografia şi corespondenţa. Materiale, p. 278. (N. aut.) simţit „marea şi unica fericire a omului – copilul”, destinul crud nu l-a iertat şi i-a răpit fiinţa cea dragă! Niciodată, nici înainte, nici mai târziu, nu mi-a povestit atât de amănunţit, iar pe alocuri cu detalii atât de emoţionante, marile suferinţe pe care a trebuit să le suporte de-a lungul vieţii de la nişte oameni care i-au fost scumpi şi apropiaţi.

Am căutat să-l liniştesc, l-am implorat să primească supus încercarea ce ne-a fost dată, probabil, însă, că inima lui a fost prea plină de tristeţe şi a simţit nevoia să se descarce fie şi protestând împotriva destinului care l-a persecutat toată viaţa. Eram din toată inima alături de nefericitul meu soţ şi am deplâns împreună cu el viaţa lui tristă. Durerea noastră adâncă şi comună şi discuţia intimă care mi-a relevat toate ascunzişurile sufletului său îndurerat ne-au apropiat parcă şi mai mult.

Din toţi cei paisprezece ani ai căsniciei noastre nu-mi amintesc nici o vară atât de tristă ca cea pe care am petrecut-o la Vevey în 1868. Viaţa parcă s-a oprit pentru noi, toate gândurile noastre, toate discuţiile noastre se concentrau în jurul amintirilor despre Sonia şi a acelei vremi fericite, când ea, cu prezenţa ei, ne lumina existenţa. Orice copil pe care-l întâlneam ne amintea de pierderea noastră şi ca să nu ne chinuim, ne duceam undeva în munţi pentru a evita întâlnirile care ne întristau atât. Suportam şi eu greu durerea noastră şi am vărsat multe lacrimi după fetiţă. Dar, în adâncul sufletului meu, pâlpâia speranţa că Domnul se va îndura de suferinţele noastre şi ne va trimite din nou un copil şi mă rugam fierbinte pentru asta. Cu nădejdea de a avea din nou copii căuta să mă mângâie şi mama, care se stingea de dor după nepoţica ei. Mulţumită rugăciunilor şi a speranţei durerea mea sna mai atenuat. Altfel, însă, se petreceau lucrurile cu Feodor Mihai-lovici şi starea lui sufletească a început să mă îngrijoreze serios. Iată ce am citit în scrisoarea către Maikov (din 22 iunie), în care a trebuit să scriu câteva vorbe de salut adresate soţiei lui…: „. Cu cât trece timpul, cu atât este mai amară amintirea şi cu atât îmi apare mai clar chipul

Ibidem, p. 288. (N. aut.)

Soniei. Sunt momente când nu mai pot să suport. Începuse să mă cunoască şi când, în ziua morţii, am plecat de acasă să citesc ziarele, neştiind că după două ore va muri, m-a urmărit şi m-a petrecut cu ochişorii ei. Imaginea asta a ei mă urmăreşte şi astăzi. N-am s-o uit niciodată şi niciodată n-am să încetez să sufăr! Şi dacă voi avea un alt copil, nu înţeleg cum am să-l iubesc, de unde am să mai găsesc dragoste pentru el? Am nevoie de Sonia. Nu pot să pricep că nu mai există şi că n-am s-o mai văd niciodată.”

Cu aceleaşi cuvinte răspundea Feodor Mihailovici şi la îmbărbătările mamei mele. Starea lui de spirit mă neliniştea teribil şi mă gândearn cu amărăciune – dacă Domnul ne va bineouvânta din nou cu naşterea unui copil.

— E posibil oare ca Feodor Mihailovici să nu-l iubească şi să nu fie la fel de fericit ca atunci când s-a născut Sonia? Era atâta tristeţe şi amărăciune în familia noastră, de parcă am fi fost toţi învăluiţi în negură.

Feodor Mihailovici a continuat să lucreze la romanul său, dar munca nu l-a liniştit. La tristeţea noastră s-a adăugat şi faptul că au început să se piardă scrisorile care ne erau adresate şi astfel s-au îngreunat legăturile noastre cu rudele şi cunoscuţii, iar aceste legături reprezentau singura noastră mângâiere. Ne părea rău mai ales de scrisorile lui A. N. Maikov, întotdeauna foarte interesante. Bănuiala că nu primim toate scrisorile ce ni se trimit, ni s-a întărit şi mai mult când am primit o scrisoare anonimă, prin care eram informaţi că Feodor Mihailovici este suspectat, că s-a ordonat deschiderea scrisorilor sale şi să fie supus unei percheziţii severe la întoarcerea în patrie. Ca un făcut. Feodor Mihailovici citea chiar atunci o carte interzisă: Les secrets du Palais des Tzars43 (din timpul domniei împăratului Nikolai Pavlovici). Printre alţi eroi erau descrişi şi Dostoiesvski cu soţia, iar între alte prostii se spunea că Dostoievski până la urmă moare, iar soţia lui se duce la mănăstire. Povestirea asta l-a revoltat profund pe Feodor Mihailovici şi a vrut să scrie chiar un protest (există manuscrisul scrisorii), pe urmă, Ibidem, p. 283. (N. aut.) însă, a hotărât că nu merită să acorde importanţă unei cărţulii stupide.