~ III ~

— Piotr Petrovici, strigă ea, măcar dumneavoastră apăraţi-mă! Faceţi-o pe creatura asta proastă să priceapă şi să nu-ndrăznească să vorbească astfel cu o doamnă nobilă aflată în nenorocire, că pentru asta există şi tribunal… eu… o să mă plâng generalului-guvernator personal… O să dea socoteală… În numele ospitalităţii tatălui meu, apăraţi-i pe orfani.

— Daţi-mi voie, doamnă… daţi-mi voie, daţi-mi voie, doamnă, încercă să o respingă Piotr Petrovici. Pe tăticul dumneavoastră, după cum ştiţi, nici n-am avut cinstea să îl cunosc… daţi-mi voie, doamnă… (cineva hohoti în gura mare), iar la necontenitele dumneavoastră răfuieli cu Amalia Ivanovna nu am de gând să iau parte… Am venit cu o treabă… şi doresc să am imediat o explicaţie cu fiica dumneavoastră vitregă, cu Sofia… Ivanovna… Aşa îi zice parcă… Îngăduiţi-mi să trec…

Şi Piotr Petrovici, strecurându-se într-o rână pe lângă Katerina Ivanovna, se îndreptă spre colţul opus, unde se afla Sonia.

Katerina Ivanovna rămase pironită locului, ca lovită de trăsnet. Nu izbutea să înţeleagă cum a putut Piotr Petrovici să tăgăduiască ospitalitatea tăticului ei. Odată ce născocise această ospitalitate, credea deja cu sfinţenie în ea. O lăsase mută şi tonul aferat, sec, parcă ameninţător şi dispreţuitor al lui Piotr Petrovici. Toţi parcă amuţiseră unul câte unul la apariţia lui. În afară de faptul că acest om „ocupat şi serios” nu se potrivea deloc cu toată adunarea aceea, se vedea limpede că venise pentru ceva important, că trebuia să fi avut un motiv important ca să se înfăţişeze într-o asemenea societate şi că probabil acuşi urma să se întâmple ceva. Raskolnikov, care stătea lângă Sonia, se dădu puţin la o parte ca să îl lase să treacă; Piotr Petrovici păru să nici nu-l observe. Peste o clipă se ivi în prag şi Lebeziatnikov: nu intră în cameră, oprit de aceeaşi curiozitate neobişnuită, aproape mirată; rămase acolo să asculte, dar păru să nu priceapă multă vreme nimic.

— Scuzaţi-mă dacă vă întrerup, dar e o chestiune destul de importantă, spuse Piotr Petrovici, ca şi cum nu s-ar fi adresat nimănui în mod special, şi chiar mă bucură asistenţa. Amalia Ivanovna, vă rog cât se poate de respectuos, ca proprietară a locuinţei, să daţi atenţie discuţiei pe care o voi avea cu Sofia Ivanovna. Sofia Ivanovna, continuă el, adresându-se direct Soniei, deja speriată şi extrem de mirată, de pe masa mea, din camera prietenului meu, Andrei Semionovici Lebeziatnikov, îndată după ce aţi fost la mine, a dispărut o bancnotă de o sută de ruble, care îmi aparţinea. Dacă aveţi cunoştinţă în vreun fel oarecare şi ne puteţi arăta unde se află acum, vă asigur pe cuvânt de onoare, şi vă iau pe toţi martori, că totul se va sfârşi aici. În caz contrar, voi fi nevoit să trec la măsuri foarte serioase, iar atunci… să nu daţi vina pe mine!

O tăcere desăvârşită se înstăpâni peste odaie. Până şi copiii care plângeau tăcură. Sonia stătea palidă ca o moartă, se uita la Lujin şi nu putea să răspundă nimic. Părea să nu fi înţeles încă. Trecură câteva clipe.

— Ei, deci cum e? întrebă Lujin uitându-se ţintă la ea.

— Nu ştiu… Nu ştiu nimic…, zise în cele din urmă cu un glas pierit Sonia.

— Nu? Nu ştiţi? mai întrebă o dată Lujin şi tăcu iar preţ de câteva secunde. Gândiţi-vă bine, domnişoară, începu el sever, dar parcă tot povăţuind-o, gândiţi-vă, sunt gata să vă mai las timp să vă gândiţi. Aveţi bunăvoinţa să observaţi: dacă nu aş fi atât de sigur, nu aş risca, evident, cu experienţa mea, să vă acuz atât de direct, căci pentru o învinuire ca asta, directă şi publică, dar mincinoasă ori numai greşită, ar trebui să răspund, într-un fel, chiar eu. Ştiu acest lucru. Azi-dimineaţă am schimbat, pentru nevoi personale, câteva bilete de bancă cu dobânda de cinci la sută, cu valoarea totală nominală de trei mii de ruble. Am socoteala trecută în agendă. Când am venit acasă, Andrei Semionovici mi-e martor, am început să număr banii şi, după ce am numărat două mii cinci sute de ruble, le-am pus în portofel, iar portofelul l-am vârât în buzunarul lateral al surtucului. Pe masă au rămas cinci sute de ruble, între care trei bancnote de câte o sută de ruble fiecare. În clipa aceea aţi intrat dumneavoastră (chemată de mine) şi cât aţi stat acolo aţi fost extrem de agitată, chiar v-aţi ridicat de trei ori în timpul discuţiei şi v-aţi grăbit, nu ştiu de ce, să plecaţi, deşi nu terminaserăm de vorbit. Andrei Semionovici poate depune mărturie pentru toate acestea. Probabil nici dumneavoastră nu veţi refuza, domnişoară, să confirmaţi şi să declaraţi că eu v-am chemat prin Andrei Semionovici numai ca să discut cu dumneavoastră despre situaţia rudei dumneavoastră rămasă cu orfanii şi fără nici un ajutor, Katerina Ivanovna (la care nu am putut veni pentru pomenire), şi despre utilitatea iniţierii unui lucru în folosul ei, o chetă, o tombolă ori ceva în acest gen. Mi-aţi mulţumit şi chiar v-au dat lacrimile (redau totul aşa cum a fost, în primul rând ca să vă amintesc şi în al doilea ca să vă arăt că nu mi s-a şters din memorie nici cel mai mic amănunt). După aceea am luat de pe masă o bancnotă de zece ruble şi v-am dat-o, din partea mea, pentru nevoile rudei dumneavoastră şi ca un prim ajutor. Andrei Semionovici a văzut totul. Pe urmă v-am condus până la uşă – dumneavoastră eraţi la fel de agitată -, după care, rămânând singur cu Andrei Semionovici, am mai stat de vorbă vreo zece minute şi Andrei Semionovici a ieşit, iar eu m-am dus din nou la masa pe care erau banii, cu gândul ca după ce îi număr să îi pun deoparte, cum intenţionasem şi înainte, când eram singur. Spre uimirea mea, una dintre bancnotele de o sută de ruble lipsea. Acum, dacă îmi permiteţi, să chibzuim: să îl bănuiesc pe Andrei Semionovici nu aş putea în nici un caz; mă jenez până şi de o ipoteză ca asta. Să greşesc la socoteală, de asemenea nu puteam, fiindcă exact cu un minut înaintea sosirii dumneavoastră terminasem de socotit şi totalul era corect. Recunoaşteţi că, amintindu-mi de agitaţia dumneavoastră, de graba de a pleca şi de faptul că aţi ţinut o vreme mâinile pe masă; ţinând seamă, în fine, de statutul dumneavoastră social şi de deprinderile care derivă din el, am fost, ca să zic aşa, silit să mă opresc, îngrozit şi chiar împotriva voinţei mele, la o bănuială, crudă, desigur, dar justificată! Mai adaug şi repet că, în ciuda convingerii mele depline, înţeleg că învinuirea pe care v-o aduc acum comportă un oarecare risc pentru mine. Dar, după cum vedeţi, nu am lăsat lucrurile aşa; sunt revoltat şi am să vă spun şi de ce: pentru un singur motiv, domnişoară, şi anume neagra dumneavoastră nerecunoştinţă! Cum? Eu vă poftesc în interesul sărmanei dumneavoastră rude, vă ofer tot ce pot eu, fac o donaţie de zece ruble şi dumneavoastră, chiar atunci, pe loc, îmi răsplătiţi toate acestea cu o asemenea faptă! Nu, e deja ceva urât! Vi se cuvine o lecţie. Judecaţi şi dumneavoastră! Mai mult decât atât, ca un adevărat prieten ce vă sunt (căci nu puteţi avea un prieten mai bun în această clipă), vă rog să vă veniţi în fire! Altfel voi fi fără milă! Aşadar?

— N-am luat nimic de la dumneavoastră, şopti îngrozită Sonia, dumneavoastră mi-aţi dat zece ruble, uitaţi, luaţi-le.

Sonia scoase din buzunar o batistă, îi dezlegă nodul, o desfăcu, scoase hârtia de zece ruble şi i-o întinse lui Lujin.

— Şi în ce priveşte suta de ruble refuzaţi să recunoaşteţi? stărui el pe un ton de reproş, fără să ia hârtia.

Sonia se uită în jur. O priveau toţi cu nişte feţe îngrozite, aspre, batjocoritoare, duşmănoase. Îl căută din ochi pe Raskolnikov… el stătea la perete, cu braţele încrucişate, şi se uita la ea cu o privire arzătoare.

— O, Doamne! scăpă un geamăt de pe buzele Soniei.

— Amalia Ivanovna, va trebui să anunţaţi poliţia, aşa că vă rog cât se poate de respectuos să trimiteţi deocamdată după portar, spuse calm şi chiar blând Lujin.

— Gott der barmherzige.38 Eu aşa şi ştiut că ea fura! îşi plesni palmele Amalia Ivanovna.

— Aşa aţi şi ştiut? prinse din zbor Lujin. Înseamnă că aţi avut şi înainte unele temeiuri, dacă aţi ajuns la concluzia asta. Vă rog, preastimată Amalia Ivanovna, să nu uitaţi ce aţi spus, de altfel, cu martori.

Din toate părţile se stârni zarvă. Toţi începură să se foiască.

— Cuuum? strigă deodată, venindu-şi în fire, Katerina Ivanovna şi, parcă smulgându-se din loc, se năpusti la Lujin. Cum? O învinuieşti pe ea de furt? Pe Sonia? Ah, ce ticăloşi, ce ticăloşi!

Şi repezindu-se la Sonia, o îmbrăţişă, strângând-o ca într-o menghină cu braţele ei uscate.

— Sonia, cum ai îndrăznit să iei de la el zece ruble? Of, proasto! Dă-i încoace! Dă-mi imediat alea zece ruble. Poftim!

Şi luând bancnota de la Sonia, Katerina Ivanovna o făcu mototol în mâini şi i-o azvârli lui Lujin drept în faţă. Ghemotocul îl nimeri în ochi şi căzu pe jos. Amalia Ivanovna se repezi să adune banii. Piotr Petrovici se înfurie.

— Ţineţi-o pe nebuna asta! strigă el.

În clipa aceea apărură în uşă, lângă Lebeziatnikov, alte câteva persoane, printre care puteau fi văzute şi cele două doamne pomenite mai devreme.

— Cum! Nebună? Eu, nebună? Dobitocule! ţipă ascuţit Katerina Ivanovna. Tu eşti un dobitoc, chiţibuşar de judecătorie, om josnic ce eşti! Sonia, Sonia să-i ia lui banii! Sonia, hoaţă! Păi ea îţi dă şi ţie, dobitocule! Şi Katerina Ivanovna izbucni în hohote isterice de râs. Aţi văzut, dobitocul? se repezi ea în toate părţile arătând spre Lujin. Cum? Şi tu? zise dând cu ochii de gazdă. Şi tu vii să spui, cârnăţăreaso, că ea „furat”, copan de găină prusacă în crinolină ce eşti! Fir-aţi să fiţi! Păi ea nici n-a ieşit din cameră şi, cum a venit de la tine, ticălosule, s-a aşezat aici, lângă Rodion Romanovici! … Căutaţi-o! Că de vreme ce n-a ieşit nicăieri, banii trebuie să fie la ea! Hai, caută, caută, caută! Dar dacă n-ai să găseşti nimic, păi s-avem iertare, puiule, o să răspunzi! La suveran mă duc, la suveran, la preamilostivul ţar în persoană am s-alerg, să mă arunc la picioarele lui, acum, chiar azi! Sunt orfană! Or să mă lase! Crezi că n-or să mă lase? Minţi, am s-ajung! Ajuung eu! Ce ţi-ai zis, că ea e blajină, nu? Pe asta te-ai bizuit? Ei, bine, frate, eu nu mă sperii! Praf te fac! Caută odată! Caută, caută, hai, caută!

Katerina Ivanovna, turbată de furie, îl înhăţă pe Lujin şi-l trase spre Sonia.

— Sunt gata să răspund… dar potoliţi-vă, doamnă, potoliţi-vă! Văd prea bine că nu vă speriaţi! … Asta… asta… cum se poate? bălmăji Lujin. Asta trebuie făcut la poliţie… deşi, de fapt, sunt şi-acum martori prea destui… Eu sunt gata… Dar, oricum, pentru un bărbat e mai dificil… din cauza sexului… Dacă ne-ar ajuta Amalia Ivanovna… deşi, de fapt, treaba nu se face aşa… Ce mai e şi asta?

— Pe cine pofteşti pune! Cine vrea n-are decât să caute! strigă Katerina Ivanovna. Sonia, întoarce-ţi buzunarele pe dos! Poftim, poftim! Uită-te, monstru ce eşti, uite, e gol, aici a avut batista, buzunarul e gol, poţi să vezi! Uite şi buzunarul celălalt, uite, uite! Vezi! Vezi!

Katerina Ivanovna mai degrabă smulse în afară cele două buzunare, unul după altul, decât le întoarse pe dos. Dar din al doilea buzunar, cel drept, sări o hârtiuţă şi, după ce descrise un cerc prin aer, căzu la picioarele lui Lujin. Asta o văzură toţi; mulţi chiar scoaseră strigăte. Piotr Petrovici se aplecă, luă cu două degete hârtiuţa de pe jos, o ridică să o vadă toţi şi o desfăcu. Era o bancnotă de o sută de ruble, împăturită în opt. Piotr Petrovici îşi plimbă braţul în cerc, arătându-le tuturor bancnota.

— Hoaţ! Afar din cas! Polis, polis! zbieră Amalia Ivanovna. Trebui gonit la Sibir! Afar!

Din toate părţile izbucniră exclamaţii. Raskolnikov tăcea, fără să-şi ia ochii de la Sonia, dar întorcându-i din când în când, foarte iute, către Lujin. Sonia stătea în acelaşi loc, părând inconştientă: aproape că nu era nici măcar mirată. Dintr-odată, se făcu roşie ca focul, gemu şi îşi ascunse faţa în mâini.

— Nu, nu eu! Eu n-am luat! Nu ştiu! începu să strige de ţi se rupea inima, aruncându-se spre Katerina Ivanovna, care o prinse şi o strânse tare, vrând parcă s-o apere cu pieptul ei de toţi.

— Sonia! Sonia! Eu nu cred! Vezi, eu nu cred! striga (în ciuda oricărei evidenţe) Katerina Ivanovna, săltând-o în braţe ca pe un copil, sărutând-o întruna, luându-i mâinile şi lipindu-şi buzele de ele. Auzi, să furi tu! Ce oameni proşti! O, Doamne! Proşti, proşti ce sunteţi, strigă ea către toţi cei de faţă, nu ştiţi încă ce inimă are, ce fetiţă e asta! Să fure ea, ea! Dar ea e-n stare să-şi dea şi rochia de pe ea, s-o vândă, să umble desculţă ca să-ţi dea cât ai nevoie, asta e ea! Şi condicuţă a primit pentru că îmi mureau copiii de foame, pentru noi s-a vândut! … Ah, bărbate din mormânt, bărbate din mormânt! Ah, bărbate din mormânt, bărbate din mormânt! Vezi? Vezi? Uite ce pomenire ai! Doamne! Luaţi-i apărarea, ce staţi aşa cu toţii! Rodion Romanovici, de ce nu-i iei apărarea? Nu cumva crezi şi dumneata? Nici la degetul cel mic nu-i ajungeţi, niciunul, niciunul, niciunul! Doamne! Apăr-o odată!

Plânsul bietei, bolnavei, jalnicei Katerina Ivanovna păru să producă un efect puternic asupra publicului. Era atâta jale, atâta suferinţă pe chipul acela schimonosit de durere, supt de boală, pe buzele uscate, pătate de sânge închegat, în vocea răguşită de ţipete, în plânsul cu sughiţuri, ca de copil, în apelul credul, copilăresc şi în acelaşi timp disperat la ocrotire, încât nefericita stârni compasiunea tuturor. Piotr Petrovici, cel puţin, o compătimi imediat.

— Doamnă! Doamnă! exclamă cu glas autoritar. Acest fapt nu vă aduce în nici un fel atingere! Nu are nimeni de gând să vă învinuiască de complicitate sau acord tacit, cu atât mai mult cu cât chiar dumneavoastră aţi descoperit bancnota întorcându-i buzunarele pe dos: înseamnă că nu aţi bănuit nimic. Sunt gata întru totul să deplâng acest fapt, ca să zic aşa, dacă Sofia Semionovna a fost împinsă de sărăcie, dar, domnişoară, de ce nu aţi vrut să recunoaşteţi? V-a fost frică să nu vă faceţi de ruşine? A fost prima dată? V-aţi pierdut poate? E ceva de înţeles, foarte de înţeles… Dar de ce să ne lăsăm în voia unor astfel de porniri! Domnilor, se adresă el celor de faţă, domnilor! Din milă şi, ca să zic aşa, compasiune, eu, mă rog, sunt gata să iert totul chiar acum, în ciuda jignirilor ce mi-au fost aduse. Ruşinea de-acum să vă servească, domnişoară, drept lecţie pentru viitor, i se adresă el Soniei, iar eu las să treacă de la mine şi nu mai dau curs la nimic. Basta!

Piotr Petrovici aruncă o ocheadă piezişă spre Raskolnikov. Ochii li se întâlniră. Privirea arzătoare a lui Raskolnikov l-ar fi făcut scrum. Katerina Ivanovna părea să nu fi auzit nimic în acest timp: o îmbrăţişa şi o săruta ca o nebună pe Sonia. Copiii o cuprinseseră şi ei din toate părţile pe Sonia cu mânuţele lor, iar Polea – care nu înţelesese de fapt nimic din toate astea – plângea în hohote, cu sughiţuri, de ziceai că se îneacă, ascunzându-şi feţişoara ei drăgălaşă, umflată de plâns, după umărul Soniei.

— Câtă josnicie! răsună o voce puternică din uşă.

Piotr Petrovici se întoarse iute.

— Câtă josnicie! repetă Lebeziatnikov uitându-se drept în ochii lui.

Piotr Petrovici păru chiar să tresară, lucru pe care îl observară toţi. (Aveau să şi-l amintească.) Lebeziatnikov păşi în cameră.

— Şi aţi avut îndrăzneala să mă luaţi drept martor? întrebă el înaintând spre Piotr Petrovici.

— Ce înseamnă asta, Andrei Semionovici? Ce tot spui acolo? bâigui Lujin.

— Asta înseamnă că eşti un… calomniator, asta înseamnă! spuse înfierbântat Lebeziatnikov, uitându-se sever la el cu ochişorii lui miopi.

Era supărat foc. Raskolnikov stătea cu ochii pironiţi la el, vrând parcă să-i prindă şi să-i cântărească fiecare cuvânt. Se înstăpâni din nou tăcerea. Piotr Petrovici aproape că se şi pierdu, mai ales în primul moment.

— Dacă dumneata îmi spui… asta… mie, începu el bâlbâindu-se. Ce-i cu dumneata? Nu eşti în toate minţile?

— Eu sunt în toate minţile, dar uite că dumneata eşti un… escroc! Tiii, ce josnicie! Am ascultat tot, înadins am aşteptat să înţeleg tot, fiindcă, mărturisesc, nici acum nu e prea logic… pentru ce ai făcut toate astea – nu pricep.

— Dar ce-am făcut! Încetează cu enigmele dumitale absurde! Nu cumva eşti băut?

— Poate dumneata bei, om josnic ce eşti, nu eu! Eu nu beau niciodată nici măcar o votcă, fiindcă lucrul ăsta nu se potriveşte cu convingerile mele! Dacă vă puteţi închipui, el însuşi, cu propria lui mână, i-a dat bancnota asta de o sută de ruble Sofiei Semionovna, am văzut cu ochii mei, sunt martor, o spun sub jurământ! El, el! repeta Lebeziatnikov adresându-se tuturor şi fiecăruia în parte.

— Ai căpiat, mucosule? ţipă Lujin. Doar o ai în faţă, stă dinaintea dumitale, aici şi acum, a spus în faţa tuturor că în afara celor zece ruble nu a primit nimic de la mine. Atunci cum puteam eu să i-o dau?

— Păi, eu am văzut, am văzut! strigă Lebeziatnikov, întărind cele spuse. Şi deşi asta e împotriva convingerilor mele, sunt gata chiar acum să depun ce jurământ doreşti la tribunal, fiindcă am văzut cum i-ai vârât banii în buzunar pe furiş! Însă eu, prostul, m-am gândit că ai făcut-o din mărinimie. La uşă, când îţi luai rămas-bun, ea s-a întors şi i-ai strâns mâna cu dreapta, iar cu cealaltă, cu stânga, i-ai strecurat în buzunar hârtiuţa. Am văzut! Am văzut!

Lujin păli.

— Ce minciuni! strigă el cu neobrăzare. Cum să vezi, stând la fereastră, hârtiuţa! Ţi s-a năzărit… miop cum eşti! Aiurezi!

— Nu, nu mi s-a năzărit! Chiar dacă am stat departe, am văzut tot, tot am văzut, deşi de la fereastră e greu, într-adevăr, să vezi o hârtiuţă, cum bine spui, dar de data asta ştiam precis că era o bancnotă de o sută, fiindcă atunci când ai vrut să-i dai Sofiei Semionovna hârtia de zece ruble, ai luat de pe masă una de o sută (asta am văzut pentru că atunci stăteam aproape şi, fiindcă tocmai îmi trecuse prin cap ceva, nu am uitat că ai avut în mână bancnota). Ai împăturit-o şi ai ţinut-o strâns în mână tot timpul. Pe urmă mi-a ieşit iar din minte, dar când te-ai ridicat, ai trecut-o din dreapta în stânga, gata s-o scapi; atunci mi-am adus iar aminte, fiindcă mi-a trecut prin cap acelaşi lucru, şi anume că vrei să faci o binefacere fără să văd eu. Poţi să-ţi închipui ce atent am început să te urmăresc, ei, şi-am văzut cum ai reuşit să-i vâri banii în buzunar. Am văzut, am văzut, sunt gata să jur!

Lebeziatnikov numai că nu se sufoca. Din toate părţile se făcură auzite tot felul de exclamaţii, cele mai multe de uimire; dar se auziră şi exclamaţii rostite pe un ton ameninţător. Înaintau cu toţii spre Piotr Petrovici. Katerina Ivanovna se aruncă spre Lebeziatnikov.

— Andrei Semionovici! M-am înşelat în privinţa dumitale! Apăr-o! Eşti singurul de partea ei! E orfană, Dumnezeu te-a trimis! Andrei Semionovici, puiule, tăicuţule!

Katerina Ivanovna, aproape fără să mai ştie ce face, se aruncă în genunchi în faţa lui.

— Minciuni gogonate! urlă turbat de furie Lujin. Torni gogoşi, domnule. „Am uitat, mi-am adus aminte, am uitat” – ce-i asta! Adică i-am pus eu dinadins? Pentru ce? În ce scop? Ce am eu în comun cu această…

— Pentru ce? Ei, uite asta nu înţeleg nici eu, dar ce am spus e un fapt real, asta e sigur! Nu greşesc, om josnic şi ticălos ce eşti, ba chiar îmi amintesc cum mi-a şi trecut atunci prin cap, chiar în momentul când îţi mulţumeam şi îţi strângeam mâna. De ce i-ai vârât banii în buzunar pe furiş? Adică de ce pe furiş? Să fi fost doar pentru că ai vrut să te ascunzi de mine, ştiind că am convingeri contrare şi neg filantropia individuală, care nu rezolvă nimic în mod radical? Ei, şi am hotărât că îţi e într-adevăr ruşine de mine fiindcă dai asemenea sume şi, în afară de asta, m-am gândit eu, poate vrea să-i facă o surpriză, s-o lase cu gura căscată când o găsi în buzunar nici mai mult, nici mai puţin decât o sută de ruble. (Fiindcă sunt binefăcători cărora le place să-şi înflorească binefacerile, ştiu bine.) Pe urmă m-am gândit că poate vrei s-o încerci, dacă vine sau nu să-ţi mulţumească după ce-i găseşte. Ori că vrei să eviţi recunoştinţa şi că, ei, cum se spune: să nu ştie mâna dreaptă ce face… într-un cuvânt, o chestie din asta… Ei, atâtea mi-au trecut atunci prin cap, că am hotărât să mă gândesc la ele mai târziu, oricum, mi-am zis că nu-i delicat să arăt că-ţi ştiu secretul. Dar mi-a mai venit în minte un lucru: că Sofia Semionovna poate foarte bine să piardă banii înainte să dea de ei; de asta m-am şi hotărât să vin încoace, ca s-o chem şi să o încunoştinţez că i-ai pus în buzunar o sută de ruble. Dar pe drum am trecut mai întâi pe la camera doamnelor Kobâleatnikov, ca să le duc Concluziile generale ale metodei pozitive şi să le recomand în mod deosebit articolul lui Piderit (ca şi al lui Wagner, de altfel); pe urmă, ajungând aici, peste ce dau! Ei bine, puteau să-mi vină asemenea gânduri şi idei dacă nu vedeam într-adevăr că i-ai pus în buzunar o sută de ruble?

Când îşi isprăvi poliloghia consideraţiilor şi îşi încheie discursul cu o concluzie atât de logică, pe Andrei Semionovici îl cuprinse o oboseală îngrozitoare, îi şiroia chiar sudoarea pe faţă. El, vai, nu se putea exprima nici în limba rusă ca lumea (fără să ştie totuşi altă limbă, niciuna), aşa că se epuiză parcă brusc, părând că a şi slăbit în urma acestui efort oratoric. Cu toate astea, discursul său avu un efect formidabil. Vorbise cu atâta patimă, cu atâta convingere, încât se pare că îl crezuseră cu toţii. Piotr Petrovici simţi că nu-i a bună.

— Nu-i treaba mea că dumitale îţi vin în cap tot felul de tâmpenii! strigă el. Asta nu-i o dovadă! Oi fi visat toate aiurelile astea, atât şi nimic mai mult! Îţi spun eu că minţi, domnule! Minţi şi mă calomniezi fiindcă îmi porţi pică, pentru că nu am fost de acord cu propunerile dumitale sociale de liber-cugetător şi ateu, de asta!

Manevra nu i-a fost însă de nici un folos lui Piotr Petrovici. Dimpotrivă, din toate părţile se auziră murmure.

— A, uite de ce te-ai găsit să te legi! strigă Lebeziatnikov. Minţi! Cheamă poliţia şi o să depun jurământ! Un singur lucru nu pot să pricep: de ce ai săvârşit o faptă aşa de josnică! Ce om ticălos, câtă josnicie!

— Eu pot să explic de ce a săvârşit o asemenea faptă şi, dacă trebuie, depun şi eu jurământ! spuse în sfârşit Raskolnikov cu un glas ferm şi făcu un pas înainte.

Părea să fie hotărât şi calm. Numai văzându-l, tuturor le-a fost cumva clar că ştia cum stau lucrurile şi că s-a ajuns la dezlegarea enigmei.

— Acum mi s-a lămurit perfect totul, continuă Raskolnikov adresându-i-se direct lui Lebeziatnikov. Încă de la începutul poveştii am bănuit că la mijloc e o lucrătură mârşavă; am început să bănuiesc în urma anumitor împrejurări pe care le ştiam doar eu şi pe care o să le explic acum în faţa tuturor: aici şi stă cheia! Dumneata, Andrei Semionovici, cu mărturia dumitale preţioasă, mi-ai lămurit definitiv totul. Vă rog să ascultaţi cu toţii: acest domn (şi arătă spre Lujin) a cerut nu demult în căsătorie o domnişoară, şi anume pe sora mea, Avdotia Romanovna Raskolnikova. Dar sosind la Petersburg acum trei zile, la prima întâlnire pe care a avut-o cu mine, ne-am certat şi eu l-am dat afară, am şi doi martori. Omul ăsta e veninos… Acum trei zile încă nu ştiam că locuieşte la dumneata, Andrei Semionovici, aşadar chiar în ziua când ne-am certat, acum trei zile, a fost de faţă când eu, ca prieten al răposatului domn Marmeladov, i-am dat soţiei acestuia, Katerina Ivanovna, nişte bani pentru înmormântare. El i-a scris imediat mamei mele şi i-a adus la cunoştinţă că eu i-am dat toţi banii, nu Katerinei Ivanovna, ci Sofiei Semionovna, adică a lăsat să se înţeleagă că am anumite relaţii cu Sofia Semionovna. Şi toate astea, după cum vă puteţi da seama, ca să ne facă pe noi, adică pe mine, pe mama şi pe sora mea, să ne certăm, căutând să le convingă că eu le risipesc în scopuri nedemne ultimii bani, pe care ele mi-i trimiseseră ca să mă ajute. Ieri-seară, de faţă cu mama şi cu sora mea şi în prezenţa lui, am restabilit adevărul, dovedind că banii i-am dat Katerinei Ivanovna pentru înmormântare, şi nu Sofiei Semionovna, că să nu mai spun că pe Sofia Semionovna acum trei zile nici n-o cunoşteam încă şi nici n-o văzusem la faţă. Cu acest prilej am adăugat că el, Piotr Petrovici Lujin, cu toate meritele sale, nu-i ajunge nici la degetul cel mic Sofiei Semionovna, despre care a scris cuvinte atât de urâte. La întrebarea pe care mi-a pus-o, dacă aş aşeza-o pe Sofia Semionovna alături de sora mea, i-am răspuns că făcusem deja acest lucru chiar în ziua aceea. Furios că mama şi sora mea nu dau curs clevetirilor lui şi nu se ceartă cu mine, s-a pornit să le spună nişte obrăznicii de neiertat. Relaţiile s-au rupt definitiv şi a fost dat afară din casă. Toate astea s-au întâmplat ieri-seară. Acum vă rog să mă ascultaţi cu foarte mare atenţie: închipuiţi-vă că, dacă el reuşea să demonstreze acum că Sofia Semionovna este o hoaţă, în primul rând le dovedea mamei şi surorii mele că bănuielile lui nu au fost deşarte; că se supărase pe bună dreptate pentru că am aşezat-o pe sora mea alături de Sofia Semionovna; că, atacându-mă pe mine, apăra chipurile onoarea surorii mele şi a logodnicii lui. Într-un cuvânt, prin toate astea ar fi izbutit din nou să provoace o ceartă între mine şi ai mei, sperând, bineînţeles, să le intre din nou în graţii soră-mii şi maică-mii. Nu mai spun că s-a răzbunat pe mine personal, fiindcă presupune, şi nu fără temei, că ţin foarte mult la onoarea şi fericirea Sofiei Semionovna. Iată tot calculul pe care şi l-a făcut! Pentru mine aşa stau lucrurile! Aici şi numai aici e motivul!

Cam aşa, îşi încheie Raskolnikov discursul, întrerupt des de exclamaţiile asistenţei, care de altfel ascultase cu mare atenţie. Dar, în ciuda tuturor acestor întreruperi, a vorbit răspicat, calm, precis şi ferm. Vocea sa tăioasă, tonul său convins şi expresia severă a feţei produseră un efect extraordinar asupra tuturor.

— Aşa-i, aşa-i, aşa este! adeveri plin de entuziasm Lebeziatnikov. Aşa trebuie să fie, fiindcă m-a întrebat chiar, de cum a intrat Sofia Semionovna la noi în cameră, dacă sunteţi aici. Nu v-am văzut printre musafirii Katerinei Ivanovna? M-a chemat lângă fereastră şi m-a întrebat cu voce scăzută. Avea neapărat nevoie să fiţi! Aşa-i, exact aşa e!

Lujin tăcea şi zâmbea dispreţuitor. De altfel, era palid de tot. Părea că se gândeşte cum s-o întoarcă. Poate ar fi fost mulţumit să lase totul baltă şi să plece, dar în clipa aceea era aproape cu neputinţă; asta ar fi însemnat să recunoască direct justeţea învinuirilor ce i se aduseseră, ca şi faptul căclevetise într-adevăr pe seama Sofiei Semionovna. Pe deasupra, asistenţa, şi aşa cherchelită, era cam agitată. Ofiţerul de intendenţă la pensie, chit că nu pricepuse mare lucru, striga mai tare decât toţi şi propunea nişte măsuri extrem de neplăcute pentru Lujin. Dar nu toţi erau băuţi: se strânseseră acolo oameni de prin toate camerele. Cei trei polonezi se înfierbântaseră rău de tot şi nu mai conteneau să-i strige „pane laidak”39, bolborosind şi nişte ameninţări în polonă. Sonia asculta încordată, dar părea să nu înţeleagă nici ea totul, ca şi cum abia îşi revenea dintr-un leşin. Nu îşi lua însă ochii de la Raskolnikov, simţind că numai în el are un apărător. Katerina Ivanovna respira greu şi gâfâit, părând complet sleită. Mai prostită decât toţi arăta Amalia Ivanovna, care rămăsese cu gura căscată şi nu pricepea o iotă. Raskolnikov ar fi vrut să mai spună ceva, dar nu-l mai lăsară să termine: strigau cu toţii şi se îmbulzeau în jurul lui Lujin cu ocări şi cu ameninţări. Dar Piotr Petrovici nu se sperie. Văzând că dăduse greş cu învinuirea adusă Soniei, recurse la obrăznicie.

— Daţi-mi voie, domnilor, daţi-mi voie, nu vă îmbulziţi, lăsaţi-mă să trec! zise făcându-şi loc prin mulţime. Şi aveţi amabilitatea să nu mă ameninţaţi; vă asigur că n-o să se întâmple nimic, n-o să izbutiţi nimic, mie nu mi-e frică, în schimb dumneavoastră o să daţi socoteală fiindcă acoperiţi prin violenţă un caz penal. Hoaţa a fost dată în vileag cu prisosinţă şi eu o să merg mai departe. Cei din justiţie nu sunt chiar orbi şi… nici băuţi, n-or să creadă doi atei învederaţi, agitatori şi liber-cugetători care mă acuză pe mine dintr-o răzbunare personală, în prostia lor, lucru pe care îl recunosc singuri… Daţi-mi voie!

— În momentul ăsta să dispari din camera mea, să faci bine şi să pleci, am terminat cu dumneata! Şi când mă gândesc că mi-am dat atâta osteneală ca să-i expun… două săptămâni de zile!

— Doar ţi-am spus şi ieri, Andrei Semionovici, că plec singur, dumneata m-ai reţinut; acum nu mai vreau să adaug decât că eşti un prost. Îţi doresc să-ţi tămăduieşti mintea şi ochii miopi. Daţi-mi voie, domnilor!

Încercă să-şi facă drum; dar ofiţerul de intendenţă la pensie nu voia să-l lase să scape aşa uşor, doar cu câteva înjurături, aşa că înhăţă de pe masă un pahar, îşi luă avânt şi azvârli cu el după Piotr Petrovici; dar paharul zbură direct în Amalia Ivanovna. Ea scoase un schelălăit strident, iar pensionarul, pierzându-şi echilibrul din cauza avântului, căzu grămadă sub masă. Piotr Petrovici trecu la el în cameră, iar după o jumătate de ceas părăsise deja casa. Sonia, sfioasă din fire cum era, ştia dinainte că putea deveni mai repede decât oricine o victimă, de vreme ce oricine o putea jigni aproape nepedepsit. Cu toate astea, până în clipa aceea i se păruse că într-un fel sau altul putea scăpa de năpastă – cu prudenţa, cu duhul blândeţii, cu supunerea în faţa oricui şi a tuturor. Dezamăgirea a fost prea grea. Era în stare, desigur, să îndure cu răbdare şi fără crâcnire totul, chiar şi asta. Dar în prima clipă i se păru nespus de greu. În ciuda biruinţei obţinute şi a faptului că era reabilitată, după ce trecu prima spaimă şi se dezmetici, când înţelese limpede totul, un sentiment de neajutorare şi obidă îi strânse inima. Făcu o criză de nervi. În cele din urmă, neputând să se mai stăpânească, se năpusti afară din cameră şi fugi acasă la ea. Acest lucru se întâmplă imediat după plecarea lui Lujin. Amalia Ivanovna, nimerită, în hohotele răsunătoare ale celor de faţă, de pahar, nu mai suportă nici ea să plătească oalele sparte. Se năpusti ţipând ascuţit, ca turbată, la Katerina Ivanovna, socotind-o vinovată de toate:

— Afar din cas! Acum! Marş!

Şi spunând acestea, începu să apuce tot ce-i cădea în mână din lucrurile Katerinei Ivanovna şi să dea cu ele de pământ. Katerina Ivanovna, aşa zdrobită şi aproape leşinată cum era, sări din pat (unde căzuse sleită) şi se aruncă asupra Amaliei Ivanovna. Lupta era însă prea inegală, Amalia Ivanovna o împinse cât colo ca pe un fulg.

— Cum? Nu-i de-ajuns că am fost calomniată cumplit, creatura asta tot de mine se ia? Cum? În ziua când îmi îngrop soţul, după toată ospitalitatea mea, mă goneşte în stradă, cu orfanii! Unde să mă duc? urla hohotind şi sufocându-se sărmana femeie. Doamne, strigă ea deodată scăpărând din ochi, ce dreptate mai e şi asta? Pe cine aperi dacă nu pe noi, orfanii? Dar las’ că vedem noi! Există pe lume judecată şi dreptate, există şi o să le găsesc! Numai aşteaptă tu, creatură fără nici un Dumnezeu! Polecika, rămâi cu copiii, mă întorc! Aşteptaţi-mă în stradă, dacă trebuie! Vedem noi dacă există vreo dreptate pe lumea asta!

Şi punându-şi la repezeală pe cap acelaşi şal verde din drap de dames, pomenit de răposatul Marmeladov în relatarea lui, Katerina Ivanovna îşi făcu loc prin mulţimea năucă şi aburită de băutură a chiriaşilor, care continuau să se îmbulzească în odaie, şi fugi plângând şi ţipând în stradă, având în minte doar gândul neclar de-a găsi chiar atunci, pe loc şi cu orice preţ, dreptatea. Polecika, înspăimântată, se ascunse cu copiii în colţul cu cufărul şi, ţinând micuţii strâns în braţe şi plângând, aştepta să li se întoarcă mama. Amalia Ivanovna bântuia prin cameră, se văita, dădea de-a azvârlita cu tot ce nimerea, ţipa şi trăsnea. Chiriaşii zbierau, fiecare în legea lui, unii comentau ce pricepuseră din cele întâmplate, alţii se certau şi se înjurau, alţii lălăiau un cântec… „E timpul să plec şi eu! se gândi Raskolnikov. Ei, Sofia Semionovna, să vedem ce-o să zici acum!”

Şi se îndreptă spre locuinţa Soniei.