~ III ~
Totuşi n-a fost complet inconştient tot timpul cât a durat boala: era într-o stare febrilă, un delir amestecat cu momente de luciditate. Mai târziu şi-a amintit o grămadă de lucruri. Ba i se părea că se adunau mulţi oameni lângă el şi că voiau să-l ia şi să-l ducă undeva, discutând cu aprindere şi ciorovăindu-se în privinţa lui. Ba că era deodată singur în cameră, că plecaseră cu toţii, temându-se de el, şi doar mai crăpau câte puţin uşa să vadă ce face, că îl ameninţau, cădeau la învoială pentru ceva, râdeau şi îi făceau în ciudă. Pe Nastasia şi-a amintit-o des lângă el; mai distingea pe cineva care îi era foarte cunoscut, dar nu izbutea să ghicească cine era, iar asta îl enerva şi chiar îl făcea să plângă. Uneori i se părea că se scursese deja o lună de când zăcea, alteori că nu trecuse nici o zi. Însă lucrul acela, lucrul acela îl uitase cu desăvârşire; totuşi îşi amintea clipă de clipă că uitase ceva, ceva ce nu trebuia să uite, şi se frământa, se chinuia să-şi amintească, gemea, îl apuca turbarea sau o frică îngrozitoare, insuportabilă. Atunci se căznea să se ridice, voia să o ia la fugă, dar întotdeauna îl oprea cineva cu forţa şi cădea iar în neputinţă şi inconştienţă. În cele din urmă îşi reveni complet.
Asta s-a petrecut într-o dimineaţă, pe la zece. La ceasul acela, în zilele senine, soarele întindea întotdeauna o fâşie lungă pe peretele din dreapta lui, luminând colţul de lângă uşă. La căpătâiul lui stăteau Nastasia şi un bărbat care se uita foarte curios la el şi pe care nu-l cunoştea. Era un flăcău în caftan, cu bărbuţă, aducând a muncitor de artel. Prin uşa întredeschisă trăgea cu ochiul gazda. Raskolnikov se ridică puţin.
— Nastasia, cine-i? întrebă arătând spre flăcău.
— Ia te uită, s-a trezit! zise ea.
— Da, s-a trezit, repetă flăcăul.
Văzând că îşi revenise, gazda închise iute uşa şi se făcu nevăzută. Era sfioasă din fire şi se ferea să asiste la discuţii şi explicaţii. Avea vreo patruzeci de ani, era grasă şi bondoacă, cu sprâncene şi ochi negri, bună la suflet ca tot omul gras şi leneş şi chiar foarte drăguţă în felul ei, dar peste măsură de ruşinoasă.
— Dumneata… cine eşti? continuă el cu întrebările, adresându-i-se de astă dată flăcăului.
Dar în clipa aceea uşa se dădu de perete şi, încovoindu-se uşor, fiindcă era prea înalt, intră Razumihin.
— O cabină de vapor, ce mai! exclamă el intrând. Întotdeauna dau cu capul. Şi se mai cheamă apartament! Ei, frate, ţi-ai venit în fire? Acum am auzit şi eu de la Paşenka.
— Acu’ s-a trezit, zise Nastasia.
— Acu’ s-a trezit, o îngână iar flăcăul zâmbind.
— Dar, nu te supăra, dumneata cine eşti? întrebă deodată Razumihin adresându-i-se. Eu, dacă-mi dai voie, sunt Vrazumihin13; nu Razumihin, cum mi se spune, ci Vrazumihin, student, fiu de nobil, iar dânsul mi-e prieten. Dar dumneata cine eşti?
— Eu mi-s de la cancelaria negustorului Şelopaev şi mă aflu aici cu o treabă.
— Fii bun şi ia loc pe scaunul ăsta.
Razumihin se aşeză pe cel de-al doilea, de partea cealaltă a mesei. Frate, bine-ai făcut că ţi-ai revenit, zise către Raskolnikov. N-ai mai mâncat de aproape trei zile. Ce-i drept, ţi s-a dat ceai cu linguriţa. În două rânduri ţi l-am adus pe Zosimov. Îl mai ţii minte pe Zosimov? Te-a examinat pe-ndelete şi a spus pe loc că nu-i nimic grav, da-i ceva care te-a atins la cap. O epuizare nervoasă, din cauza mâncării proaste, lipsă de bere şi hrean, dar nu-i nimic, trece şi te pui pe picioare. E de toată isprava Zosimov! A început chiar să se bucure de renume. Bun, nu vă mai reţin, i se adresă iar flăcăului fii amabil şi lămureşte-ne ce te aduce. Ştii, Rodea, au mai venit o dată de la cancelaria asta, însă data trecută a venit altcineva şi cu acela ne-am lămurit. Cine-a fost înaintea dumitale?
— Trebuie să fi fost acum două zile. Înseamnă că a fost Alexei Semionovici. E tot de la noi de la cancelarie.
— Nu ne-am înţelege mai bine cu el, ce zici?
— Apăi da, că dânsul e mai în etate.
— O modestie vrednică de toată lauda. Ei bine, spune mai departe.
— Păi să vedeţi, Afânaşi Ivanovici Vahruşin, de care cred că aţi binevoit să auziţi nu o dată, la rugămintea măicuţei dumneavoastră, a trimis la cancelaria noastră nişte bani pe care trebuie să vi-i înmânăm, începu flăcăul, adresându-i-se direct lui Raskolnikov. Dacă sunteţi în stare să înţelegeţi, vă rog să primiţi cele treizeci şi cinci de ruble, fiindcă Semion Semionovici a fost înştiinţat de Afânaşi Ivanovici, la rugămintea măicuţei dumneavoastră, ca şi în celelalte dăţi. Ştiţi despre ce-i vorba?
— Da… îmi amintesc… Vahruşin…, spuse Raskolnikov gânditor.
— Ai auzit, îl ştie pe negustorul Vahruşin…, strigă Razumihin. Păi atunci, cum să nu fie în stare să înţeleagă? Dar bag de seamă că şi dumneata eşti om de înţeles. Ei, da, e mai mare dragul să auzi o vorbă cuminte.
— Chiar dânsul e, Vahruşin, Afânaşi Ivanovici, şi la rugămintea măicuţei dumneavoastră, care v-a mai trimis o dată bani prin dumnealui tot aşa, dânsul n-a refuzat nici de data asta şi l-a înştiinţat zilele trecute pe Semion Semionovici să vă dea treizeci şi cinci de ruble, în aşteptarea unor vremuri mai bune.
— I-auzi, „în aşteptarea unor vremuri mai bune”, aici ai brodit-o de minune, dar nici cu „măicuţa dumneavoastră” n-a fost rău. Ei, ce spui, după dumneata, e sau nu în toate facultăţile mintale?
— După mine, este. N-ar mai trebui decât o semnătură.
— Ţi-o dă numaidecât. Ai registrul?
— Da, poftiţi.
— Dă-l încoa’. Hai, Rodea, ridică-te. Te ţin eu. Ia tocul şi semnează, că acum, frate, banii sunt mai dulci decât glucoza.
— Nu-mi trebuie, zise Raskolnikov împingând tocul la o parte.
— Ce nu-ţi trebuie?
— Nu semnez.
— Ptiu, drace, cum vrei să iei banii fără semnătură?
— Nu-mi trebuie… banii…
— Auziţi, nu-i trebuie banii! Hai, frate, asta-i o minciună, mă pun martor! N-ai grijă, te rog, vorbeşte într-o doară, aluat-o iar razna. De fapt, aşa e şi când n-are nimic… Dumneata eşti un om chibzuit, îl ghidăm noi, adică îi ducem noi mâna şi el semnează. Ia să…
— Mai pot să trec şi-altădată.
— Nu, nu, de ce să te mai deranjezi. Dumneata eşti om chibzuit… Hai, Rodea, nu ţine oaspetele pe loc… doar vezi… aşteaptă…
Dădu să treacă la fapte şi să-i ia mâna.
— Lasă, pot…, spuse Raskolnikov, luând tocul şi semnând în registru.
Flăcăul puse banii jos şi se îndepărtă.
— Bravo! Şi-acum, frate, n-ai vrea să mănânci?
— Ba da, răspunse Raskolnikov.
— Ai supă?
— Ce-a rămas de ieri, răspunse Nastasia, care nu se clintise din loc.
— Cu cartofi şi crupe de orez?
— Cu cartofi şi crupe.
— O ştiu pe de rost. Adă-ncoa’ supa şi nişte ceai.
— Bine.
Raskolnikov privea totul cu adâncă uimire şi cu o frică tâmpă, fără noimă. Se hotărâse să tacă şi să aştepte să vadă ce-o să se întâmple. „Parcă n-aş delira, se gândi, parcă ar fi adevărat…”
Peste două minute, Nastasia se întoarse cu supa şi anunţă că vine îndată şi ceaiul. Odată cu supa adusese două linguri, două farfurii şi tot tacâmul: solniţă, piperniţă, muştar pentru carnea de vită şi tot ce se cuvine; asemenea rânduială nu mai pomenise de mult. Faţa de masă era curată.
— N-ar fi rău, Nastasiuşka, să ne comande Praskovia Pavlovna şi vreo două berici. Ca să bem şi noi.
— Ia te uită, da’ vioi mai eşti! mormăi Nastasia şi plecă să-i împlinească porunca.
Raskolnikov continua să se uite cu aceeaşi privire stranie, încordată. Între timp Razumihin se mutase pe divanul lui şi, neîndemânatic ca un urs, îi apucase capul cu mâna stângă, în ciuda faptului că s-ar fi putut ridica puţin şi singur, iar cu dreapta îi duse lingura de supă la gură, după ce suflă în ea de câteva ori, să nu frigă. Supa era însă doar călduţă. Raskolnikov sorbi lacom o lingură, pe urmă încă una şi încă una. Dar după câteva linguri, Razumihin se opri deodată şi spuse că pentru ce urma trebuia să-l consulte pe Zosimov.
Nastasia intră cu două sticle de bere.
— Ceai nu vrei?
— Ba vreau.
— Fă-te-ncoa’ mai repede cu ceaiul, Nastasia, un ceai acolo merge şi fără facultate. Dar uite şi bericică. Se mută pe scaunul lui, îşi trase supa şi carnea de vită în faţă, şi începu să mănânce cu o poftă de parcă nu mai mâncase de trei zile.
— Acum, frate Rodea, mănânc la voi în fiecare zi, bolborosi atât cât îi îngăduia gura plină cu carne, iar cea care mă cinsteşte, din toată inima, e Paşenka, gazda ta. Eu, vezi bine, nu-i cer nimic, însă nici nu mă împotrivesc. Dar uite-o pe Nastasia cu ceaiul. Ca vântul şi ca gândul! Nastenka, nu vrei şi tu o bericică?
— Ia mai du-te-ncolo!
— Atunci un ceiuţ?
— Un ceiuţ, poate.
— Hai, toarnă-ţi. Stai, ţi-l torn eu. Şezi la masă.
Făcând pe gazda, îi turnă o ceaşcă, pe urmă încă una, îşi lăsă prânzul şi se mută iar pe divan. Ca şi mai înainte, îşi petrecu mâna stângă pe după capul bolnavului, îl ridică puţin şi începu să-i dea ceai cu linguriţa, suflând întruna şi cu mare râvnă în linguriţă, de parcă asta ar fi fost cea mai importantă parte a procesului de însănătoşire, de ea depinzând însăşi salvarea. Raskolnikov tăcea şi nu se împotrivea, deşi se simţea destul de în putere ca să se ridice şi să stea în capul oaselor pe divan şi fără ajutor, nu numai că îşi controla suficient mâinile ca să ţină linguriţa sau ceaşca, dar putea să şi umble. Însă dintr-un soi de şiretenie, stranie şi instinctivă, îi venise brusc ideea să nu arate o vreme că e în putere, să ascundă asta, chiar să se prefacă la nevoie că are încă mintea tulburată, iar între timp să audă şi să vadă ce se mai întâmplă. Totuşi, nu-şi putea stăpâni dezgustul: după ce sorbi vrei zece linguriţe de ceai, îşi trase deodată capul, respinse năzuros linguriţa şi se prăvăli iar pe pernă. Acum avea sub cap perne adevărate, de puf şi înfăţate curat; observase şi reţinuse şi asta.
— Ia să ne trimită Paşenka astăzi şi nişte dulceaţă de zmeură, să-i facem un sirop, zise Razumihin întorcându-se la locul lui şi atacând iar supa şi berea.
— Da’ de unde vrei să-ţi ia zmeură? întrebă Nastasia, ţinând farfurioara cu ceai cu toate cele cinci degete răşchirate şi sorbind ceaiul „prin zahăr”.
— Zmeura o s-o ia, draga mea, de la prăvălie. Vezi, Rodea, aici s-a petrecut în lipsa ta o întreagă istorie. Când ai şters-o de la mine englezeşte, fără să-mi spui unde stai, m-a apucat aşa o furie, că mi-am pus în gând să te găsesc şi să-ţi arăt eu ţie. Aşa că am umblat până n-am mai putut, şi-am întrebat în dreapta şi-n stânga. De locuinţa asta de-acum uitasem, oricum n-aş fi putut să mi-o amintesc, fiindcă n-o ştiam. Cât despre locuinţa ta dinainte, mai ţineam minte doar că era pe lângă Piati Uglov14, casa lui Harlamov. Am căutat de-am înnebunit casa asta a lui Harlamov, ca să se dovedească până la urmă că nu era nicidecum casa lui Harlamov, ci a lui Buh. Uite-aşa se încurcă omul în numele astea! Ei, atunci chiar mi-a sărit ţandăra şi a doua zi m-am dus, fie ce-o fi, la biroul de adrese, şi ce crezi: în două minute mi te-au găsit. Figurezi acolo.
— Figurez!
— Păi cum! În schimb pe generalul Kobeliov n-au fost în stare să-l găsească. Ei, e o poveste lungă. Numai ce-am picat aici, că ţi-am şi aflat toate treburile; pe toate, frate, pe toate. Ştiu tot. Nastasia poate să-ţi spună: am făcut cunoştinţă şi cu Nikodim Fomici, mi l-au arătat şi pe Ilia Petrovici, şi pe portar l-am cunoscut, şi pe domnul Zametov, Alexandr Grigorievici, secretar la secţie, şi pe Paşenka – asta a fost ca o încununare; ştie şi Nastasia…
— A fermecat-o, mormăi Nastasia cu un zâmbet şiret.
— De ce nu pui zahărul în ceai, Nastasia Nikiforovna?
— Împieliţatule! strigă deodată Nastasia pufnind în râs. Eu îs Petrovna, nu Nikiforovna, adăugă brusc când se potoli.
— Vom ţine cont. Aşa, ei bine, frate, ca să n-o mai lungim, am vrut să fac lumină aici de la bun început, să termin dintr-odată cu toate ideile preconcepute din casa asta; dar Paşenka a învins. Nu m-am aşteptat, frate, deloc nu m-am aşteptat să fie aşa de avenantă15. Ei, ce zici?
Raskolnikov tăcea, deşi nu-şi luase o clipă de la el privirea plină de nelinişte.
— Da, stă bine, continuă Razumihin neţinând seamă de tăcerea lui şi părând a întări un răspuns primit, foarte bine, la toate capitolele.
— Ce puşlama! exclamă iar Nastasia, căreia discuţia părea să-i facă o plăcere de nespus.
— Partea proastă, frate, e că n-ai ştiut cum să iei lucrurile de la bun început. Nu aşa trebuia procedat cu ea. Fiindcă are, cum să spun, cea mai imprevizibilă fire! Bun, dar despre fire, mai pe urmă… Cum ai făcut, de pildă, de-ai ajuns până acolo încât să îndrăznească să nu-ţi mai trimită masa? Sau, de pildă, ce-i cu poliţa aia? Ţi-ai pierdut minţile de-ai semnat-o? Sau, de pildă, acea presupusă căsătorie, când mai trăia încă fiica ei, Natalia Egorovna… Ştiu tot! Dar văd că am atins o coardă sensibilă, sunt un măgar, iartă-mă. Însă, că veni vorba de prostie: nu crezi, frate, că Praskovia Pavlovna nu-i deloc aşa de proastă cum poate să-ţi pară la prima vedere?
— Ba da, răspunse Raskolnikov printre dinţi, întorcând privirea, dar dându-şi seama că era mai bine să întreţină discuţia.
— Nu-i aşa? strigă Razumihin, vizibil bucuros că-i răspunsese. Dar nici nu-i prea deşteaptă, nu? O fire cu totul, cu totul deosebită. Eu, frate, sunt cam derutat, te rog să mă crezi… Are în mod sigur vreo patruzeci de ani. Ea spune că are treizeci şi şase, şi nici nu arată mai mult. De fapt, îţi jur, o judec mai mult cerebral, adică metafizic; între noi, frate, s-au legat nişte relaţii încurcate, n-ai decât să crezi ce vrei! Nu mai pricep nimic! Bun, dar nu asta-i important, doar că pe ea, văzând că nu mai eşti student, că ai rămas fără meditaţii şi fără haine şi că, de vreme ce fata ei a murit, nu mai are de ce să te trateze ca pe o rudă, a apucat-o brusc frica; cum şi tu, la rândul tău, te-ai retras în cotlonul tău şi nu te-ai mai purtat ca înainte, s-a gândit să te dea afară. Avea de mult intenţia asta, dar îi părea rău de poliţă, fiindcă îi dăduseşi asigurări că o s-o plătească măicuţa ta…
— De ticălos ce sunt am spus asta… Mama mea numai că nu stă cu mâna-ntinsă… şi eu am minţit, ca să mă mai ţină şi… să-mi dea de mâncare, zise tare şi desluşit Raskolnikov.
— Da, te-ai gândit bine. Însă tocmai atunci şi-a făcut apariţia domnul Cebarov, consilier de curte şi om de afaceri. Paşenkăi nici prin cap nu i-ar fi dat fără el, sfioasă cum e; dar un om de afaceri nu-i sfios defel şi primul lucru pe care l-a făcut a fost, vezi bine, să întrebe: e vreo speranţă ca poliţa să fie plătită? Răspunsul a fost: da, fiindcă există o măicuţă care, din pensia ei de o sută douăzeci de ruble, chiar dacă o să moară de foame, n-o să-l lase pe Rodenka, şi există şi o surioară care şi-ar băga capul în jug pentru frăţiorul ei. Pe asta s-a şi bazat el… Ce te-agiţi? Ei, frate, ţi-am aflat toate secretele, nu degeaba te-ai destăinuit Paşenkăi când erai pe post de rudă, şi-acum îţi spun fiindcă ţin la tine… Că aşa e: omul cinstit şi simţitor îşi deschide sufletul, iar omul de afaceri ascultă, bagă la cap şi trage foloase. Ei bine, ea i-a cedat poliţa aceea, cum ar veni, achitarea ei, acestui Cebarov, iar el nu s-a sfiit să ceară acest lucru oficial, şi încă imperios. Am vrut eu, când am aflat toate astea, să-i iau tare, ca să fiu cu conştiinţa împăcată, dar taman atunci începuse între mine şi Paşenka o relaţie armonioasă, aşa că le-am impus să curme toată afacerea din faşă, cum s-ar zice, şi am garantat c-o să plăteşti. Am garantat pentru tine, auzi, frate? L-am chemat pe Cebarov, i-am închis gura cu zece ruble ca să înapoieze hârtia, şi uite, am onoarea să ţi-o prezint. Acum eşti dator numai pe cuvânt. Poftim, ia-o, totul e în regulă.
Razumihin puse poliţa pe masă; Raskolnikov se uită la ea şi, fără să spună o vorbă, se întoarse cu faţa la perete. Asta a fost prea de tot până şi pentru Razumihin.
— După câte văd, frate, spuse el după un minut, iar am dat-o-n bară. Eu am vrut să te mai destind şi să te mai înveselesc cu palavrele mele, dar se pare că n-am făcut decât să stârnesc fierea din tine.
— Tu erai ăla pe care nu l-am recunoscut când deliram? întrebă Raskolnikov după vreun minut de tăcere, fără a întoarce capul.
— Eu, ba te-au mai apucat şi pandaliile din cauza asta, mai ales la un moment dat, când l-am adus pe Zametov.
— Pe Zametov? … Secretarul? … Pentru ce?
Raskolnikov se întoarse iute şi se uită ţintă la Razumihin.
— Da’ ce te-a apucat? Ce te-ai alarmat aşa? A vrut să te cunoască, fiindcă am vorbit mult amândoi despre tine… Altfel, de unde-aş fi aflat atâtea despre tine? E un băiat bun, frate, minunat… în felul lui, se-nţelege. Acum suntem prieteni, ne vedem aproape în fiecare zi. Fiindcă m-am mutat pe-aici, pe-aproape. Nu ştii? Abia m-am mutat. Am fost de vreo două ori cu el la Laviza. O mai ţii minte pe Laviza? Laviza Ivanovna?
— Am spus ceva când deliram?
— Ba bine că nu! Habar n-aveai ce spui.
— Despre ce?
— Ei, bravo! Despre ce? Doar se ştie ce poate omul să spună când delirează… Bun, hai să nu mai pierdem timpul, frate. La treabă.
Se sculă de pe scaun şi îşi luă şapca.
— Ce-am spus când deliram?
— Da’ nu se lasă neam! Te temi pentru vreun secret sau ce? N-ai nici o grijă; n-ai spus nimic despre contesă. Dar ai pomenit de nu ştiu ce buldog, de nişte cercei şi nişte lănţişoare, iar pe urmă de Krestovski Ostrov şi de un portar; şi de Nikodim Fomici şi de Ilia Petrovici, ajutorul comisarului, ai spus multe. În afară de asta, te-ai arătat foarte interesat de propriul ciorap, foarte! Te milogeai: daţi-mi-l, o ţineai una şi bună! Zametov ţi-a căutat chiar el ciorapii prin toate cotloanele şi ţi-a dat otreapa aia cu mânuţele lui spălate cu parfum şi pline de inele. Abia atunci te-ai liniştit şi ai strâns otreapa aia în mână zi şi noapte, n-a izbutit nimeni să ţi-o smulgă. Probabil că e şi-acum undeva pe la tine pe sub pernă. Apoi ai mai cerut nişte aţe de la pantaloni, şi cu ce glas plângăreţ! Am încercat să aflăm de la tine ce era cu aţele alea, dar ne-a fost imposibil să-nţelegem ceva… Bun, carevasăzică, la treabă! Ai aici treizeci şi cinci de ruble; iau zece din ele şi peste vreo două ceasuri îţi vin cu socoteala. Între timp îi dau de ştire şi lui Zosimov, deşi trebuia să fie de mult aici, că e ceasul douăsprezece. Iar mătăluţă, Nastenka, fă bine şi treci mai des şi fără mine, să vezi dacă are şi el acolo ce-i trebuie când i-e sete ori mai ştiu eu ce, ce are şi el nevoie… Paşenkăi îi spun chiar eu acum ce e de spus! La bună vedere!
— Îi spune Paşenka! Auzi, puşlamaua! bombăni în urma lui Nastasia; apoi deschise uşa şi începu să tragă cu urechea, dar nu mai avu răbdare şi dădu fuga jos. Era foarte curioasă ce vorbea el acolo cu gazda; oricum, se vedea bine că Razumihin o fermecase de-a binelea.
Cum se închise uşa în urma ei, bolnavul aruncă plapuma de pe el şi sări ca ars din pat. Aşteptase cu o nerăbdare febrilă, chinuitoare, să-i vadă plecaţi, ca să se pună imediat pe treabă. Dar care treabă? Ca un făcut, acum parcă uitase. „Doamne, spune-mi un singur lucru: ştiu tot sau încă nu ştiu? Poate ştiu deja şi se prefac doar, mă joacă atâta vreme cât zac, iar pe urmă mă trezesc că vin şi-mi spun că ştiau deja de mult totul şi că numai fiindcă… Ce să fac acum? Am şi uitat, parcă ar fi înadins, brusc am uitat, abia îmi amintisem!”
Stătea în mijlocul odăii şi se uita în jur, cuprins de o nedumerire chinuitoare; se apropie de uşă, o deschise, trase cu urechea; nu, nu asta era. Brusc, ca şi când şi-ar fi amintit, se repezi în colţul cu tapetul rupt, se apucă să cerceteze totul minuţios, băgă mâna pe dedesubt, scotoci, dar nu, nu era nici asta. Se duse la sobă, deschise portiţa şi începu să răscolească cenuşa: aţele de la pantaloni şi zdrenţele de la căptuşeală zăceau acolo aşa cum le aruncase, deci nu le văzuse nimeni! În clipa aceea îşi aminti de ciorapul de care pomenise Razumihin. Aşa-i, uite-l pe divan, sub plapumă, dar de-atunci ajunsese aşa de jegos şi de noroios, că Zametov n-avea cum să vadă ceva.
„Ah! Zametov… secţia… De ce mă cheamă la secţie? Unde-i citaţia? Ah! Stai… le-am încurcat: asta a fost deja! M-am uitat şi în ziua aia la ciorap, iar acum… acum am fost bolnav. Dar de ce-a venit Zametov? De ce l-a adus Razumihin? bâiguia istovit, aşezându-se iar pe divan. Ce-o fi asta? Aiurez sau e aievea? Cred că e aievea… A, mi-am amintit: trebuie să fug! Să fug cât mai repede, neapărat, neapărat să fug! Da… dar unde? Unde-mi sunt hainele? Şi cizmele? Le-au luat! Le-au ascuns! E clar! A, uite paltonul – nu l-au văzut! Uite şi banii pe masă, slavă Domnului! Uite şi poliţa… Iau banii şi plec… închiriez ceva în altă parte, n-or să mă găsească! … Da, dar biroul de adrese? Or să mă găsească. Razumihin o să mă găsească sigur. Mai bine fug de toate… departe… în America, să nu-mi mai pese de ei! Şi iau şi poliţa… o să-mi prindă bine acolo! Şi ce să mai iau? Ei mă cred bolnav! Nici prin cap nu le trece că pot să merg, he-he-he! Am văzut după ochii lor că ştiu tot! Doar să cobor scara! Dar dacă au pus pază jos – poliţişti! Asta ce-o fi aici… ceai! A, uite, a rămas şi bere, juma’ de sticlă, rece!”
Apucă sticla în care mai rămăsese cam un pahar de bere şi o dădu lacom pe gât, de parcă şi-ar fi stins focul din piept. Nici nu trecu un minut, că berea i se urcă la cap şi simţi pe spinare un fior uşor, chiar plăcut. Se întinse şi trase plapuma peste el. Gândurile, deja bolnave şi fără şir, începură să i se învălmăşească tot mai tare şi peste puţin îl învălui un somn uşor şi plăcut. Se culcuşi mulţumit pe pernă, se înfăşură mai strâns în plapuma moale de vată pe care o avea acum pe el în locul vechiului palton rupt, oftă încet şi căzu într-un somn adânc, greu, binefăcător.
Se trezi numai când auzi că intra cineva la el, deschise ochii şi îl văzu pe Razumihin, care deschisese larg uşa şi stătea în prag, neştiind ce să facă: să intre sau nu? Raskolnikov se ridică imediat în capul oaselor şi se uită la el, părând că vrea să-şi amintească ceva.
— A, nu dormeai! Păi, iacă-tă-mă şi pe mine! Nastasia, adu legătura! strigă Razumihin în josul scării. Acuşi primeşti şi socoteala…
— Cât e ceasul? întrebă Raskolnikov uitându-se panicat în jur.
— Da’ dormişi, frate, nu glumă: s-a-nserat deja, se face de şase. Ai dormit mai bine de şase ceasuri…
— Doamne! Ce-o fi cu mine?
— Păi de ce? Să-ţi fie de bine! Ce grabă ai? Ai vreo întâlnire? Acum putem să facem cu timpul ce vrem noi. Sunt deja vreo trei ore de când te aştept; am mai trecut de două ori, dar dormeai. La Zosimov m-am dus de două ori; nu era acasă, închipuie-ţi! Da’ nu-i nimic, o să vină! … S-o fi dus şi el după trebuşoarele lui. Pe deasupra, m-am şi mutat azi, m-am mutat de tot, cu unchiu-meu. Că acum am un unchi… Hai, să lăsăm asta, la treabă! … Dă-ncoa’ legătura, Nastenka. Uite, acuma… Dar tu cum te mai simţi, frate?
— Sunt bine; nu-s bolnav. Razumihin, tu eşti de mult aici?
— Ţi-am spus că aştept de trei ceasuri.
— Nu, dar înainte?
— Înainte, ce?
— De când vii pe-aici?
— Doar ţi-am spus mai adineauri. Nu-ţi aminteşti?
Raskolnikov rămase pe gânduri. Dimineaţa aceea îi apărea ca prin vis. Cum nu izbuti să-şi amintească singur, se uită întrebător la Razumihin.
— Hm, zise acesta, ai uitat! Mi s-a părut mie încă de-adineauri că nu ţi-ai revenit încă de tot… Acum, după somnul ăsta, te-ai mai refăcut… Zău, arăţi mult mai bine. Bravo! Hai, la treabă! Uite, acum o să-ţi aminteşti. Uită-te aici, hai, omule.
Se apucă să desfacă legătura, care părea să-l intereseze peste măsură.
— Asta, frate, dacă vrei să mă crezi, mi-a stat pe suflet. Că trebuie să facem om din tine. Să-ncepem: s-o luăm de sus. Vezi cascheta asta? începu scoţând din legătură o şapcă fără nimic special, dar destul de şic şi în acelaşi timp ieftină. Eşti bun s-o încerci?
— Nu acum, mai târziu, spuse Raskolnikov dând din mână ursuz.
— Ba nu, frate Rodea, nu te pune de-a latul că pe urmă o să fie prea târziu; iar eu n-o să închid ochii toată noaptea, că am luat-o din ochi, nu după măsură. La fix! exclamă victorios probându-i şapca. Fix pe măsura ta! Ce pui pe cap, frate, e cel mai important într-o ţinută, e ca un fel de recomandare. Tolstiakov, un prieten de-al meu, de câte ori se nimereşte undeva, într-un loc public, unde toată lumea poartă pălărie sau şapcă, e nevoit să scoată ce are pe cap. Toată lumea crede că din slugărnicie, când de fapt îi e pur şi simplu ruşine de cuibarul lui; că e ruşinos foc! Ia uite-aici, Nastenka, două acoperăminte pentru cap: acest palmerston (scoase din cotlonul unde era pus ţilindrul şui al lui Raskolnikov, pe care îl numea, cine ştie de ce, palmerston) sau acest lucruşor asemeni unui giuvaier? Spune un preţ, Rodea, cât crezi că am dat pe el? Tu ce zici, Nastasiuşka? o întrebă şi pe ea, văzând că el tace.
— Douăzeci de copeici, răspunse Nastasia.
— Douăzeci de copeici, proasto?! strigă el ofensat. Păi nici pe tine nu te cumpăr astăzi cu douăzeci de copeici. Optzeci de copeici! Şi asta pentru că-i purtată. Ce-i drept, am cumpărat-o cu o condiţie: se rupe asta, la anu’ primeşti cadou alta, serios! Bun, să trecem la Statele Unite ale Americii, cum li se spunea la noi la liceu. Te previn, de pantaloni sunt mândru! zise desfăşurând în faţa lui Raskolnikov o pereche de pantaloni gri, dintr-un material uşor de vară, din lână. Nici o gaură, nici cea mai micuţă pată, sunt chiar foarte buni, chiar dacă-s purtaţi, iar jiletca la fel, e uni, la modă. La drept vorbind, e chiar mai bine când sunt purtate: sunt mai moi, mai fine. Vezi tu, Rodea, ca să faci carieră pe lumea asta e de-ajuns, după părerea mea, să fii întotdeauna în pas cu anotimpul: dacă nu ceri sparanghel în ianuarie, rămâi cu nişte ruble în portofel. Aşa şi cu cumpărăturile mele. Acum e vară, aşa că am făcut cumpărături pentru vară, oricum, toamna cere un material mai călduros şi poţi deja să le arunci… mai ales că până atunci se rup ele singure, dacă nu din pricină că faci prea mare lux, atunci din vreo hibă de-a lor. Hai, zi! Cât fac, după părerea ta? Două ruble şi douăzeci şi cinci de copeici! Şi ţine minte, înţelegerea rămâne: se rup ăştia, la anu’ primeşti alţii cadou! Asta e lege la prăvălia lui Fediaev: ai dat banii o dată, e pe viaţă, a doua oară nu mai calci pe-acolo de bunăvoie. Bun, acum să trecem la cizme – ce părere ai? Ei, se vede că sunt purtate, dar vreo două luni mai fac faţă, că sunt lucrate în străinătate, sunt marfă străină: secretarul ambasadei engleze le-a dus acum o săptămână la taica Lazăr; nu le-a purtat decât şase zile, dar a avut o nevoie teribilă de bani. Preţ: o rublă şi cincizeci de copeici. Ce zici?
— Da’ poate că nu-i vin! îşi dădu cu părerea Nastasia.
— Să nu-i vină? Dar asta ce-i? strigă scoţând dintr-un buzunar o cizmă de-a lui Raskolnikov, veche, scorojită, găurită, toată numai noroi uscat. Am luat-o ca să fiu sigur, după gioarsa asta au dibuit măsura. S-a pus suflet în toată treaba asta, cât priveşte lenjeria, uite, întâi şi-ntâi trei cămăşi, sunt de pânză, dar cu plastron la modă… Bun, vasăzică: optzeci de copeici şapca, două ruble douăzeci şi cinci restul de haine, în total trei ruble şi cinci copeici; o rublă cincizeci cizmele, că sunt încă foarte bune, deci până acum patru ruble cincizeci şi cinci de copeici, şi cinci ruble toată lenjeria, ne-am înţeles la grămadă, aşadar în total nouă ruble cincizeci şi cinci de copeici în cap. Poftiţi, cincizeci şi cinci de copeici, restul dumneavoastră, în pitaci de aramă, binevoiţi să-l luaţi. Ei, acum, Rodea, ţi-ai mai împrospătat garderoba, că, după părerea mea, paltonul tău nu numai că mai merge, dar chiar are fason: asta înseamnă să comanzi la Charmeur! Cu ciorapii şi celelalte te las pe tine să rezolvi. Aşadar mai rămânem cu douăzeci şi cinci de rublişoare. Cât despre Paşenka şi plata chiriei, nu-ţi face griji, ţi-am spus: ai credit nelimitat. Şi-acum, frate, hai să te primenim, mai ştii, să nu se fi cuibărit boala chiar în cămaşă…
— Lasă! Nu vreau! dădu din mână Raskolnikov, care ascultase în silă relatarea voit şugubeaţă a lui Razumihin despre achiziţionarea hainelor…
— Asta nu se poate, frate, atunci la ce mi-am mai rupt pingelele? nu se lăsă Razumihin. Nastasiuşka, lasă ruşinea şi dă-mi o mână de ajutor, aşa! Şi, cu toată împotrivirea lui Raskolnikov, îl primeniră. Apoi bolnavul se prăvăli pe pernă şi vreo două minute nu scoase o vorbă.
„De m-ar lăsa odată-n pace!”, se gândea.
— Din ce bani s-au cumpărat toate astea? întrebă în cele din urmă, cu privirea ţintă la perete.
— Din ce bani? Ei, poftim! Păi dintr-ai tăi. A fost pe-aici un flăcău, din partea lui Vahruşin, ţi i-a trimis măicuţa ta, ai şi uitat?
— Acum îmi aduc aminte…, spuse Raskolnikov după o lungă şi îngândurată tăcere.
Uşa se deschise şi intră un bărbat înalt şi solid, pe care Raskolnikov avu impresia că îl cunoştea după figură.
— Zosimov! În sfârşit! strigă Razumihin bucuros.
